|
Acasa » REFERATE » FORMELE EMINESCIANISMULUI, TEME
FORMELE EMINESCIANISMULUI, TEME
Referat, Formele eminescianismului, teme, motive
1. In anul mortii lui Eminescu, 1889, Titu Maiorescu scria prima exegeza cuprinzatoare asupra vietii si creatiei marelui poet, Eminescu si poeziile lui. Din acest studiu rezulta limpede ca opera eminesciana este sinteza a trei surse fundamentale:
a) personalitatea psiho-intelecruala a poetului;
b) cultura lui de amploare si profunzime europene (Constantin Noica va gasi o foarte cuprinzatoare formula, definindu-l pe Eminescu drept "omul deplin al culturii romanesti");
c) cunoasterea in detaliu a literaturii nationale de pana la el, cu tot ce aceasta avea mai reprezentativ: literatura cronicarilor, literatura pasoptista si indeosebi creatia folclorica.
Temele liricii eminesciene sunt - am vazut - impresionante prin diversitate, profunzime si expresie artistica. O tematica de o asemenea extensie si adancime duce usor la convingerea ca Eminescu reprezinta saltul suficient, el singur, sa proiecteze geniul creator romanesc in sfera valorilor universale, incat devine posibila si obligatorie raportarea poetului nostru national la marii romantici ai lumii: la Holderlin, Novalis, Tieck, Brentano ori Byron, la Lamartine, Victor Hugo, Leopardi ori Heine, la Puskin si Lermontov. Cu alte cuvinte, in literatura romana aparea, o data cu Eminescu, componenta axiologic-universala, fapt ce duce la concluzia ca dupa Eminescu nu se mai putea scrie ca inainte de el.
Toata aceasta explozie creatoare, greu de imaginat in tanara literatura romana, se nutreste permanent cu acumularile facute anterior de poetii ce scrisesera "o limba ca un fagure de miere", ceea ce-l determina pe G. Calinescu sa afirme, cu dreptate, la 50 de ani de la moartea poetului: "Opera literara a lui Mihai Eminescu creste cu toate radacinile in cea mai plina traditie si este o exponenta deplina, cu toate aspectele romantice, a spiritului autohton." In 1889, Titu Maiorescu intuia exact locul lui Eminescu in evolutia literaturii romane, cand isi incheia studiul cu de-acum cunoscuta-i fraza profetic-oraculara: "Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cat se poate omeneste prevedea, literatura poetica romana va incepe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, si forma limbei nationale, care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vestmantului cugetarii romanesti."
2. Intr-adevar, dupa consumarea epigonismului eminescian, asupra caruia atragea atentia, la sfarsitul secolului, chiar un asemenea epigon (Al. Vlahuta, in poemul "Unde ni sunt visatorii..."), in toata contradictoria ei dezvoltare, creatia poetica a lui Macedonski, Arghezi ori Bacovia, Blaga, Barbu ori Nichita Stanescu se defineste prin raportare la poezia lui Eminescu. Iar aceasta raportare se savarseste in cel putin doua sensuri majore: tematic si ca atitudine estetica.
a. Mergand in directia primului sens, putem constata cu usurinta ca, de pilda, orgoliul romantic eminescian, de atatea ori ranit, dar de putine ori explodand in violente de pamflet, va cunoaste la Macedonski o manifestare protestatara fara limite, in primul rand in ciclul "Noptilor". Pesimismului metafizic al marelui poet ii va raspunde, peste decenii, tristetea covarsitoare si concreta, transfigurata prin simboluri culese tot in realitatea imediata, din poezia bacoviana. Preocuparile eminesciene de a configura poetic un fond sufletesc prelatin, de sursa dacica, le vor raspunde, intre cele doua razboaie mondiale, aceleasi stradanii pentru o mitologie romaneasca, de sursa tracica de aceasta data, din partea lui Lucian Blaga. (Blaga ramane, de altfel, prin opera sa, cea mai pura forma a eminescianismului in primul rand prin modul cu totul original de a integra poeziei filozofia.) Multiplele nazuinte spre cunoastere si autocunoastere, prezente in mai toata opera eminesciana, vor gasi ecouri in chinuitoarele intrebari din lirica lui Tudor Arghezi. Pana si Ion Barbu, poetul atat de diferit de colegii sai din generatia interbelica, va gasi cu cale sa dea baladei sale "Riga Crypto si lapona Enigel" o cheie de interpretare, afirmand ca aceasta reprezinta "un Luceafar intors". In plus, aproape fara exceptie, la toti acesti mari urmasi ai poetului national e nelipsita sursa folclorica, aflata, de la Eminescu incoace, intr-o relatie de adancime cu literatura culta, adica o relatie de o calitate noua, alta decat aceea ce se releva la pasoptisti, indeosebi la Alecsandri.
Uneori, inrudirea nu este numai tematica, ci chiar de ton. Sa se compare, de pilda, o poezie ca "Ecou de romanta" a lui Bacovia sau unele poezii erotice ale lui Arghezi.
Insa peste atatea corespondente tematice ori de alta natura se arcuieste, suverana, diferenta specifica a limbajului poetic al fiecaruia dintre acesti mari poeti, care au inteles ca nu mai pot scrie la fel cu inegalabilul lor inaintas, daca omul si problemele lui le impun aproximativ aceeasi tematica, contributia lor trebuie cautata si gasita in alte mijloace de expresie din rezervorul inepuizabil al limbii romane, conservata magistral in textele noastre folclorice.
b. Al doilea sens major in care eminescianismul poate fi identificat este prefigurarea unor atitudini estetice noi, intre care cel putin doua, simbolismul si expresionismul, sunt mai usor de sesizat. Se poate afirma cu dreptate ca prin muzicalitatea si armonia versurilor, prin marea forta sugestiva a imaginilor, prin imperecherile sinestezice de cuvinte, Eminescu e un precursor al simbolismului, ocupand in literatura romana locul pe care-l ocupa Baudelaire in cea franceza.
In ceea ce priveste expresionismul, credem ca nici unui poet de dinainte de 1900, de la noi sau de aiurea, nu i se potriveste, poate, mai bine ca lui Eminescu, creatiei lui, de fapt, definitia data actului artistic expresionist de catre Lucian Blaga: "De cate ori un lucru e astfel redat incat puterea, tensiunea sa interioara il transcendeaza, tradand relatiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitarul, avem de-a face cu un produs artistic expresionist."
Eminescu ramane, asadar, un pisc al literaturii romane, nu neaparat de neatins, cat mai curand unul la care celelalte piscuri se raporteaza nu pentru a se asemana, ci dimpotriva: pentru a se vedea specificul frumusetilor cu care fiecare nou mare poet roman umple peisajul poeticii nationale. Cand Arghezi a venit, in 1927, cu volumul "Cuvinte potrivite", critica a putut afirma ca a aparut un nou Eminescu. Dar cat de diferit era acesta fata de marele sau inaintas e atat de evident, incat expresia a devenit o formula magica prin care se anunta aparitia unui nou miracol poetic. Ea a putut fi auzita si cateva decenii mai tâaziu, cand Nichita Stanescu si-a configurat personalitatea poetica. Valoarea si originalitatea lui au fost conturate tot prin raportare la Eminescu. Dar inca o data: nu atat prin ceea ce au in comun, ci cat sunt de deosebiti in gandire artistica si expresie.
|
|
