|
Acasa » REFERATE » GEORGE CALINESCU DESPRE TUDOR ARGHEZI
GEORGE CALINESCU DESPRE TUDOR ARGHEZI
George Calinescu despre Tudor Arghezi, aprecieri critice, note
Pregatiti de o critica grabita, asteptam în poezia d-lui T. Arghezi un ecou al noutatii exotice si revolutionare, baudelaireianismul, perversitatea decorativa si nesinceritatea estetica, filosofismul retoric si prozaic, într-un cuvant, lupta dintre o unita artistica rece si un material ostil. De aceea ne miram sa gasim în poemele ce ne erau date ca pilda a unei activitati poetice "remarcabile" timbrul sonor al unei mari poezii, dupa cum ne surprinde, de asemeni, faptul de a nu afla documentul evident al înrauririi straine, daca nu socotim ca atare unele apropieri sufletesti, care pe ici, pe colo amintesc, prin amanunt, pe Verlaine:
Sufletul tau e-un parc de stalpi,la rand,/Cu statui albe sus, pe fiecare...
(Votre âme est un paysage choisi,/Que vom charmant masques et bergamasques...)
sau, prin ingenuitate confesionala, pe Francis Jammes;
Poetul strans în casa, pe piscul dintre hornuri/Intarzie-n mandria tacerii, solitar./ Viseaza pentru Domnul cu dulce în zadar... /
(Le poete est tout seul dans la forat de l'âme. /Il est decourage par le trop long chemin. /Il attend, mais en vain,..
ale bon Sarristrhslin.)
Indiscutabil, desi nu fundamental, este însa eminescianisml d-lui Arghezi. Fiva rasunetul unui îndelung cult pentru marele poet al Luceafarului sau numai încercarea eroica de a pune cuprins nou în formele de arama ale lui Eminescu ? Regasim însa, cu vocabular proaspat, dar cu vechea armonie, erotisma si idila eminesciana, cu reminiscente ce n-au putut fi înabusite.
Si mergand prin iarba, toata, /Sub dantela albei rochi,/ Spre genunche ridicata, /Plina-i de pandiri de ochi./ Mai mult nu nu vei mai vedea, /Nimic, nici cer, nici flori./ S-au prafuit din zarea ta,/ Ca niste nori./ Orbit-a viata si cu ea,/ Si cantecul si luna,/ Si unda-n care stralucea /S-a stins pe totdeauna./O, du-te fluture, din nou, /Luminile te cheama; /Dar prin al linistii ecou/ Fii bagator de seama.
Cine, pentru întelegerea poeziei de meditatie, simte nevoia formularilor teoretice, poate vedea în d. Arghezi un idealist fara urmari etice, un ganditor al dualitatii sufletesti, — divin si contingent, prezent si memorie, — un încrezator, în fond, în valoarea subiectiva a visului, a gandului, a fantaziei poetice. Sufletul e de esenta divina. E firul de iarba iesit printre "pietre sterpe si uscate", prin nazuinta lui catre lumina, de un fel "cu cerul cel înalt", roata "cu spite de aur" rasucita în noroi, muntele "îndreptat cu piscul în tarie", întunecat de praf de turme si de desime. Din aceasta izolare, cu înrudiri eminesciene, dar fara pesimism, se naste sentimentul superioritatii, al singuratatii mandre, dispretul pentru anonimii care dorm cladind "veacuri oarbe" cultul pentru "cei ganditori si cei sihastri".
Adevaratul cuprins al poeziei argheziene nu este însa de esenta discursiva, ci adanc emotiva. Este aspiratia catre cer, lumina si nevazut.
Universul se transfigureaza. Toamna se înfasura în fum tamaie si lumini prevestitoare de aparitii suprasensibile. In aceasta lume, topita în ireal, ca fundurile unei catedrale gotice, sufletul se înalta în elanuri mistice, beat de ceruri:
E pardosita lumea cu lumina, /Ca o biserica de fum si de rasina, /Si oamenii, de ceruri beti, /Se leagana-n stihare de profeti. /Rece, fragila, noua, virginala,/ Lumina duce omenirea-n poala /Si pipaitu-i neted, de atlaz, /Pune gateli la suflet si grumaz.
Ochiul urmareste pe întinderi vaste închisoarea universului sensibil, în cautarea tainei, a noptii în care se misca "comorile albastre", iar imaginea lumii se desfasura enorma si paradisiaca, în chipul vazduhului de care atarna glicine, zorele si ciorchinii stelelor:
De-o vana-ntoarsa, peste tine /Cred ca atarna din vazduh glicine /Si de pe bolti, de sus, zorele/ Si muguri si ciorchini de stele...
Sufletul lancezeste de nostalgia cerurilor pe care le presimte în sine, asemeni unui heruvim cazut, cu aripile ce duc la cer, frante, bolnav de urat, de lipsa luminii, de materialitatea pamanteasca, de contingenta "namolurilor de asfalt" a locurilor spinoase si a ierburilor care fac cuie:
Îngerul meu îsi mai aduce-âminte/ De fericirile-i de mai nainte. /Cerul la gust i-ajunge ca un blid /Cu laptele amar si agurid. /Stelele lui nu fi le mai trimite/ Ca niste steaguri sfinte zugravite, /Si vantul serii nu-i mai da îndemn /Cu-aroma lui de vin si undelemn. /Livada, campul si-au pierdut si floarea /Si roadele si frunza si culoarea. /Apele negre duc subt cerul cald /Namoluri fierte, grele, de asfalt./ Oriunde capul cauta sa-si puie/ Locu-i spinos si iarba face cuie./ Cocorii trec taria fara el /Si nu-l mai cheama zborul lor de fel./ Viata veciei, cuibul din ogiva,/ Inimii lui ajuns-au deopotriva /Si-ntaia data simte cat de cat, /In dumicarea timpului, urat. Caci nestiuta-ncepe sa-ncolteasca /Pe trupu-i alb o buba pamanteasca.
Nostalgia se preface uneori în razvratire mandra împotriva hotarelor si "noroiului", în competitie eroica a înaltimii:
Imi voi ucide timpul si visurile, deci. /Carpi-voi pe întuneric mantaua vietii mele. /Drept multumire sti-voi ca cerurile reci /Vor strecura prin gauri lumina unei stele./Sa las s-o umple cerul cu vastul lui tezaur ?/Investmântat domneste, sa trec cu giulgiul rupt;/Pe coate cu luceferi, spoit pe piept cu aur/Si tatuat de fulger, sa nu-nving ? sa nu lupt ?...
sau în beatitudinea serafica si grava a ascensiunei spre gandul pur:
Tu stii tacea cand este de tacere /Si-n toata ora-nalti cate un turn /Arhanghelului mare taciturn, /Nelinistit de greaua lui putere...
Arghezi ne-a adus poezia monumentala si grea a zborului sufletesc catre lumina, a angelicului fulgerator si melancolic tristetii mortale, dar turburate de nelinistea nazuintii, astrale, dar extatice, fara eminesciana sugestie etica a tragediei omului superior. Ne-a adus nu atat idealismul liric, ce are la temelie convingerea teoretica în dualitatea naturii, cat fiorul presimtirii mistice, al nostalgiei de divin, al aripilor întinse în suflet. O elevatie stancoasa si trudnica de terestru, o nepasare mandra de pisc stralucind, rece de zapada, deasupra norilor:
Munte-ndreptat cu piscul în tarie /Si neclintit în visul de azur,/ Batut de-a marii veche dusmanie /Cu bici de lanturi împrejur,/ Pandit sa creasca peste tine/ Sesul turtit, flamand de înaltime /Si sa te-ajunga praful care vine /Starnit de turme si desime...
Osanditii purgatoriului dantesc sunt coplesiti de cainta pentru viata traita jos, si plini de tristete ca nu se pot ridica mai curand spre sferele superioare. Omul d-lui Arghezi sufera de dualitatea fiintei sale, de visurile sale, de materia care-l înlantuie. Dar aceasta stare nu se rezolva muzical, ci spatial. Ca în pictura "Renasterii", peisagiul real se desfasura cu perspective neverosimile îndaratul portretului muritor al unei Madonne autentice, pe capul careia aureola de aur devine un clement de transfiguratie. Nevazutul se face concret. Dumnezeu se lasa în chipul unei umbre printre boii plugarului;
E o tacere de-nceput de leat. /Tu nu-ti întorci privirile-napoi, /Caci Dumnezeu, pasind apropiat, /Ii vezi lasata umbra printre boi,
iar Isus este avocat, în casa de tara, în patul cu perini moi:
Si-ntr-un ungher vom face din covoare /Un pat adanc, cu perinile moi, /Daca Iisus voind sa mai scoboare, /Flamand si gol, va trece pe la noi.
Problema religioasa din psalmi, într-o masura discursivi, pusa în termeni materiali. Indoiala în existenta divinului se naste din neputinta de "a pipai", de a avea sub ochi întruparea lui. Iar prezenta supranaturala este simbolizata în aparitii carnala a "puiului de înger" batand din aripi:
Trimite, Doamne, semnul departarii, /Din cand în cand, cate un pui de înger,/ Sa bata alb din aripa la luna,/ Sa-mi dea din nou povata ta cea buna.
Niciodata proiectarea subiectivitatii noastre istorice, a memoriei care se coboara prin subconstient, pana la colectivul ancestral (Testament, Arheologie), n-a fost facuta în literatura româna cu mai multa putere de evocare. Fantasmele trecutului se ridica halucinate, într-o atmosfera grea de apocalips, înspaimantat de nelinistea prefacerilor cu înteles simbolic. Moartea succesiva a trecutului în continua procesiune de forme care se faramiteaza, materialitatea umbrei fara identitate ce se loveste "de plopii din gradina", retorismul adecvat si frant al sufletului înspaimantat de un eveniment fara nume, sunt toate elementele marelui lirism:
Ce noapte groasa, ce noapte grea !/A batut în fundul lumii cineva./E cineva, sau, poate, mi se pare./Cine umbla fara lumina,/Fara luna, fara luminare/Si s-a lovit de plopii din gradina ?/Cine calca fara zgomot, fara pas,//Ca un suflet de pripas ?/Cine-i acolo ? Raspunde!/ De unde vii si ai intrat pe unde ?
...S-au starpit cucuruzii,/S-au uscat busuiocul si duzii,//Au zburat din streasini colunii,/S-au despartit de casa randunelele, lastunii,/Stiubeele-s pustii,/Plopii-s caramizii./S-au povarnit paretii. A putrezit ograda.../Ei ! cine strabatu livada/Si cine s-a oprit ?/Ce vrei ? Cine esti,/De vii mut si nevazut ca-n povesti ?
eroismul d-lui Arghezi, desi cu aspecte multiple din care senzualismul si afectivitatea usoara si idilica, desi sentimentul impenetrabilitatii sufletelor:
Ce sufar, mi se pare ca-ti este de durere,/De fata-n tot ce naste,/De fata-n tot ce piere,/Apropiata mie, si totusi departata,/Logodnica de-a pururi,/sotie'niciodata...
singuratatii înnegurate a omului :
Mi-am stapanit pornirea idolatra /Cu o vointa crancena si rece, /Caci somnul tau nu trebuia sa-nece /Sufletul meu de piscuri mari de piatra...
si chiar de misoginism (Jignire), este dominat de vedenia suava a femeii necercetate de minte, a fiintei neprihanite prin exterioritateai nestatornica si muta, cum si prin valoarea ei de simbol:
Inmormanteza-ti graiul/oprit, sub sarutare, /învaluit de umbra,/el singur sa murmure, /Usure ca o frunza,/adanc ca o padure. /Sa vietuiasca singur/în haosul de forta /Ce te trimite noua/prapastie si torta./ De ce n-ai fi voluta/ topita de tamaie /Si, singura, mireazma/din tine sa ramaie/Drept pilda ia vecia/ce-si mana-n mari uscatul/ Si-si tainuiestc-n raze/potecile si leatul. /Si fii-ne iubita/în rostul tau sublim, /Si fii-ne mai scumpa/prin cele ce nu stim./ Aprinde-ti doua umbre/de fiece lumina,/ Fii noua deopotriva/surora si straina./ Fii ca o apa pura,/în care se-ascund /Namolurile negre/cu pietrele la fund./ Fii cantecul viorii/ce doarme nerostit, /Smaraldul care înca/pe mani n-a stralucit, /Poteca-n palma tarii, /ce nu e înca trasa /Si poate duce-n ceruri/sau poate-ntoarce-acasa.
Scriind Blestemele, Tudor Arghezi dadea cea mai mare masura a puterilor sale. Amestecul de suavitate si cruzime, de realism material si fluturator fior al necunoscutului, vadit din bucatile folcloristice (Buna Vestire, Lingoare), se ridica aci la proportii biblice. Violenta verbala este numai o iluzie a înversunarii realiste cu care se desfasura, în culori grele, spaima apocaliptica a descompunerii. Nu e atat brutalitatea sumbra a caznelor infernale în care dinamismul durerii, constiinta biciuita a ispasirii aduc un element de umanitate si chiar de usurare. E marea fresca a groazei, a mortii materiale, a plagilor biblice, a semnelor judecatii universale, "Trionfo della morte" al lui Oroagna în cimitirul din Pisa, întampinarea, cu semnificatie etica, a celor trei cosciuge cu cadavre intrate în putrefactie, unde rotunzimea hidoasa si burdusita de viermi a pantecelor livide contrasteaza în chip asa de suav coloristic cu petecele de matasuri si velur, iar astuparea nasului este un gest asa de evocator. Pentru a scoate o atat de picturala armonie pentru a împerechea cu atat de culpabila rafinare tonurile impalpabile ale zarilor si stralucirea ciudata a putreziciunilor, d. Arghezi avea nevoie de un vocabular crud, în orice violenta notionala sa se prefaca într-o pata de culoare fara alt scop decat cel pictural. Testamentul poetului ni se pare astfel legitim:
Veninul strans l-am preschimbat în miere, /Lasand întreaga dulcea lui putere. /Am luat ocara, si torcand usure /Am pus-o cand sa-mbie, cand sa-njure.
Acum, d. T. Arghezi nu mai este un izolat. Altii pot cauta nuanta verbala pana în ultimile colturi ale vocabularului sau atinge cu mai multa gingasie suprafata linistita a sufletului omenesc, starnind unde mai minore sau mai grave. Nimeni astazi nu îmbina însa într-o sinteza mai desavarsita inspiratia larga, profunda, elementara cu nuanta marunta si nestatornica, si mai ales nimeni nu poate fi mai trivial cu atata suavitate si mai elevat cu mijloace asa de materiale. De aceea socotim pe Tudor Arghezi drept cel mai mare poet contemporan al nostru.
|
|
