|
Acasa » REFERATE » GLOSSA REFERAT
GLOSSA REFERAT
Referat "Glossa" de Mihai Eminescu
In atingere cu filosofia schopehauriana, Eminescu a fost deseori comentat ca unul dintre poetii romantici cu inclinatii "pesimiste". Si filiatiile nu s-au oprit la Schopenhauer. Un poem ca "Glossa" a fost interpretat de exegeti ca una dintre creatiile reprezentative pentru sentimentul zadarniciei, ca sinteza a atitudinilor pesimiste eminesciene, capatand un caracter polemic insa,si deci depasind filosofia pesimista.
Atitudinea de revolta, ironia, verbul acuzator sau vindicativ sant antischopenhaueriene. Aici acestea sant substituite de sentimentul de zadarnicie in fata"mecanicii strambe a lumii".
Aparuta in 1883, "Glossa" cunoaste o gestatie care demonstreaza ivirea ei printr-un proces de elaborare treptata. Varianta Maiorescu e cea mai cunoscuta si indeobste comentata. Cele ulterioare, desi ulterioare, nu mai pastreaza rotunjimea acestiu text.
Daca in "Scrisoarea I" sau "Rugaciunea unui dac" se resimt de pilda ecourile unui vechi izvor indian al intelepciunii- "Rigveda", "Glossa", inrudita tematic si apartinand aceleasi perioade, e una din expresiile superioare ale filosofiei atat de interiorizate in acesti ultimi ani ai experientei ca poet a lui Eminescu. "Glossa" e "cea mai budista poezie a lui Eminescu"[A.Bhose], dar unele din ideile sale sant filtrate prin Schopenhauer. Motivul central e cel al lumii ca teatru ["comedia cea de obste"] pe marginea caruia Eminescu mai meditase si publicase chiar in "Curierul de Iasi" cugetari tangente acestuia. Lumea ca teatru se asociaza cu ideea izolarii, or detasarea, izolarea, indiferenta sant atitudini pe carepoetul le asuma ca fiinta ce depaseste nivelul omului comun. Singularitatea superioara a celui intelept trimite la poemul "Luceafarul", dar si la "Oda[in metru antic]", care scrie despre regasirea de sine in "nemurirea rece", departe de micimea prezentului, a contigentului. "Tu asaza-te deoparte./Regasindu-te pe tine" indeamna poetul, eul "insemnat" de "suferinta dureros de dulce". In felul acesta Glossa devine un poem care teoretizeaza imperativ actul desprinderii de "cercul stramt". Detasarea rece a celui care s-ar reantoarce in nepasarea lui inalta, "mort" in perceptia omului comun, dar nemuritor in raport cu acests, detasarea lui deci se sprijina pe atributul gandirii, al cugetarii, a carei cumpana stabileste echilibrul intre rational si irational.
Lumea ca teatru e o tema shopenhaueriana si conduce spre ideea izolarii["Tu in colt petreci in tine"], prelucrata in numeroase creatii eminesciene probabil dupa surse budiste. Cele doua fete ale timpului["Viitorul si trecutul/Sant a filei doua fete"] nu contrazic ideea de circularitate. Opozitia trecut-viitor e inlocuita cu cea prezent-trecut si viitor, in care regasim de fapt o opozitie anterioara clara a indentitatii intre trecut si viitor. Astfel, imaginea timpului ca ciclu, asemeni izvorului intorcandu-se mereu in el insu-si din "Sarmanul Dionis, trimite la alte texte sau variante ale "Glossei"[Viitorul un trecut e, pe care-l vad intors"], idee cu surse in Shopenhauer, aceea a istoriei omenirii ca sir de manifestari ale Ideii. Versul"Vreme trece, vreme vine"apare acum ca o expresie sub forma chiasmatica a conincidentei contrariilor; timpul care trece si cel care vine devin unul si acelasi, opozitia anulandu-se si cele doua dimensiuni convergand in prezent. Trecutul distantat, inceputul il "vede-n capat"doar"cine stie sa le-nvete", adica cine ajunge sa deprinda ca timpul e prezentul ale carui fete sant trecut si viitor. Identitatea amintita se regaseste asadar la nivelul versurilor urmatoare:"Tot ce-a fost ori o sa fie/In prezent le-avem pe toate". Sentimentul zadarniciei pe care strofa a cincea il exprima legata de ideea schopenhaueriana comunicata aici.
In strofa urmatoare opozitiile se concentreaza iarasi in jurul realitatii-aparentei:"Alte masti, aceeasi piesa/Alte guri, aceeasi gama", precum intre veselie si tristete[doua aparente] omul nu gasaeste intelepciunea de a se detasa si a nu se lasa amagit"atat de-adese". Concluzia e punct de prnire pentru strofa urmatoare care se ordoneaza ca indemn la echilibru. Intre teama si speranta este de fapt opozitia iluzie-certitudine: Nu spera când vezi mişeii//La izbândă făcând punte,/Te-or întrece nătărăii,/De ai fi cu stea în frunte;/Teamă n-ai, căta-vor iarăşi/Între dânşii să se plece". Miseii si nataraii se afla in frunte si se lupta intre ei pentru o intaietate stupida. "Nu te prinde lor tovaras" suna indemnul la izolare ce se explica in versul gnomic"Ce e val ca valul trece", expresie tautologica unde metafora valului presupune un singular cu valoare de general, figurand aparentele.
Aparentele se revarsa in"varteje", actorii intra si ies, succedandu-se in aceleasi roluri in "comedia minciunii", "luciile mreje" cantecul de sirena sant proiectii ale vointei universale schopenhaueriene la baza careia este neantul. Izolarea rece a filosofului, a cugetatorului care se detaseaza de propriile pasiuni, e rostita ca aspiratie, iar caile de acces sant tot izolarea, tacerea: "sa feri in laturi", "sa taci din gura". Strofa ultima, reluare inversata a primei, incheie poezia cu versul devenit acum emblematic: "Vreme trece, vreme vine" prin care se creeaza constiinta existentei celor doua dimensiuni temporale, aparente insa si de aici viziunea poetului asupra unui prezent al convergentei celor doua. Opozitia se rezolva in repetitie. In coincidenta contrariilor se regaseste circularitatea textului care sfarseste cum a inceput, facand astfel posibila lectura inversa sau mai bine zis "reversibila".
Sintetizat, textul apare in sfarsit ca un sistem de opozitii intre care una devine esentiala:individualitatii ii corespunde ca deziderat invariatia, stabilitatea si un anume echilibru mecanic pe care i-l dirijeaza cugetarea, iar multiplicitatii ii este caracteristica miscarea, variabilitatea, oscilatia intre dimensiuni aparent contrarii.
Daca lumea este multiplicitate, iar timpul este prezent atemporal, individul cu atributele cugetarii e recele martor al miscarii celei dintai si singurul capabil sa inteleaga ca timpul nu e cronologie seaca ci eternitate, revenire mereu la origine, circularitate.
Astfel, daca sursele poemului sant fundamental schopenhaueriene, pesimiste, sensul final, dependent de alte texte eminesciene ca "Oda"...sau "Luceafarul", este acela al aspiratiei la pozitia cugetatorului, detasat de lumea marunta, cotidiana si retras intr-o singuratate fertila.
La nivelul formei,"Glossa" e o compozitie originala in masura in care poetul a invocat prozadic schema clasica. La origine glossa e o creatie nascuta in poezia spaniola si preluata de Eminescu din literatura germana in care ar fi putut gasi termenul si modelul la un Lessing, un Schlegel sau Uhland. De la origine il putem prelua din Don quijote de Cervantes. Forma originala era :un catren tematic comentat in tonalitate ironica in patru decime. Eminescu introduce simetria la nivelul compozitiei strofelor care aici sant octave si ansamblul e compus din zece strofe. Versurile au masura de 8 silabe, iar reluarea inversata a primei strofe e o inovatie eminesciana. Ea nu apare nici in primele variante ale "Glossei" care au o strofa initiala sau una recapitulativa.
Poem de referinta in creatia eminesciana, pus in relatie adesea si cu alte creatii precum "Cu maine zilele-ti adaugi", "Rugaciunea unui dac", "Glossa" prelucreaza deci teme si idei schopenhaueriene sau budiste, filtrandu-le prin sensibilitatea lui atinsa de marile probleme ale sinelui intr-o lume discontinua si supusa unei mecanici fragile.
|
|
