|
Acasa » REFERATE » HANUL ANCUTEI REFERAT
HANUL ANCUTEI REFERAT
Referat "Hanul Ancutei" de Mihail Sadoveanu
Aparut in 1928, "Hanul Ancutei" deschide seria marilor capodopere sadoveniene. "Intr-o toamna aurie", intr-o departata vreme, demult" la hanul Ancutei-care "nu era han, era cetate"-se creaza un spatiu privilegiat, propice ritualului povestirii. Toate "ale departarii" se sterg si incepe "vremea petrecerilor si a povestilor". Intamplari de mirare, minunate ori infricosatoare, pline de haz ori naprasnice sant rostite potrivit unui complicat ceremonial, oamenii cunoscandu-se unii pe altii dupa fapte, dar mai ales dupa vorbe, dupa priceperea cu care "slobod" cuvantul talcuind "lucrarile acestei lumi". "Iapa lui Voda", "Haralambie", "Balaurul", "Fantana dintre plopi", "Cealalta Ancuta", "Judet al sarmanilor", "Negustor lipscan", "Orb sarac" si "Istorisirea Zahariei Fantanarul" alcatuiesc ceea ce Ion Vlad numea "un roman neobisnuit scris in etape"; "Independent de procedee, comportari sau reactii, povestirile se coreleaza, iar conexiunea lor are un firesc de discurs romanesc. O umanitate asculta transportata, vesela sau intunecata; aceeasi umanitate isi asuma riscul istorisirilor, realizand simbolurile generale ale lumii; inteleptul, razboinicul, umilul, clatorul, calugarul, batranul, cunoscatorul naturii si al legilor firii, frumusetea si ofilirea varstelor, revoltatul, suferindul etc.Dragostea si ura, tradarea si suferinta, spiritul justitiar, curajul si razvratirea, intelepciunea, echilibrul si, mai presus de acestea, credinta in puterile vietii se orchestreaza in acest roman-epopee inchinat memoriei unui popor".
Civilizatia este refuzata simplu, dar irevocabil in acest rai primitiv- ceasul e o "dracie nemteasca", inutila intr-o lume in care toate merg de la sine intr-o ordine desavarsita, datini si anotimpuri "de pe vremea lui Burebista, craiul nostru cel batran". La Sadoveanu se "sloboade cuvantul" in inganari soptite in care trecutul si prezentul se confunda in aceeasi lume a povestii. Surprinzator pentru un scriitor considerat cantaret al naturii, peisajul sadovenian este foarte putin individualizat prin detalii descriptive, ramanand inconfundabil prin atmosfera. Efecte de lumina si umbra, sonoritati nedeslusite["ziua e stralucit si lina", picaturile de ploaie murmura misterios, soarele bate peste "neclintirea singuratatii si pustiei", lumina curge intr-o "liniste mare", apa freamata stralucita in asfintitul de soare si se aude in departare sunand "ploaia sau vantul, sau un suvoi de apa"], o maretie molcoma, mladioasa, pasnica, nu zbuciumata si nestapanita, ca la Caistrat Hogas, de pilda, definesc spatiul sadovenian.
Sobrietatea calma, impacata cu sine, a literaturii sale cutreiera neobosita "drumuri" agitate de "Istorie" ori tainuite de "Natura", rataceste prin colbul targurilor cenusii inregistrand suspine inabusite, interesata de cresterea si descresterea erolilor sai, de parguirea in ritmurile solemne ale oricarei calatorii. Taraganeala orientala a dichisurilor incanta. "Hanul Ancutei" este o exeptie. Asezat la drumul mare, nu din calatorii la lumina soarelui isi extrage esenta, ci din "popas". E cea mai reusita infatisare nocturna a solarului Sadoveanu. La "Hanul Ancutei" oamenii se opresc din drum fiindca "asa le sant sortii" si in mahnirea inserarii se impartasesc dintr-o taina. Viata si literatura se confunda inn popas, care nu e altceva decat iesire din fire, adica din curgerea neantrerupta a timpului prezent, Ca Dionysos prezideaza ceremonialul serii tine de aceeasi tulburare a lui "acum si aici", facand posibila infiriparea fantomelor trecutului. Regia e complicata si ritualul povestirii mai important decat ceea ce se povesteste. Se intretine vraja si ochiul i se lasa deschise adancurile.
Intrarea in scena pare intamplatoare, fiecare "patanie" e un semn care explica fara a vindeca mistuirea. E o confesiune grava provocata de flacarile focului si de iluzionarea comuniune a celor ce se supun jocului; un "Rond de noapte" in care intunerecul e spulberat de palpairi dinauntru, o compozitie de chipuri jumatate in umbra pe care se intrezaresc adevaruri nebanuite.
Proiectarea intr-un trecut nedefinit e insotita de fenomeme neobisnuite in masura sa justifice atat textura fantastica a celor ce vor urma, cat si atractia spre ceea ce Sadoveanu numeste "vremea petrecerilor si a povestilor". Petrecere, nu trecere, iesire din matca pentru a contempla curgerea. Decupat din spatiu [ hanul era cetate], asigura izolarea, pacea, sileste Istoria sa amuteasca si cheama Fiinta: "iar dupa ce se cufunda soarele inspre taramul celalalt si toate ale departarii se stergeau si lunecau in tainice neguri...porneau povestile". Prin cuvantul rostit in interiorul cetatii se constituie un "aproape", intimitatea necesara confesiunii.
Odata incheiata intamplarea cu "Iapa lui Voda", comisul promite o alta istorie, isi drege glasul, dar se ridica de la locul sau calugarul spre a "slobozi" cuvant cu mare dragoste si placere". Amanarea repetata a celei de-a doua istorisiri are efectul povestilor Seherezadei: refuza sa puna capat "cuvantului", lasa cale libera puterii sale. "Popasul" e fara inceput si fara sfarsit, ca viata insasi. Incheierea ciclului e legata de rostirea celei de-a doua povesti a comisului, care nu se mai intampla. Hanul Ancutei se transforma astfel in descantec de noapte pentru vesnicia zilei.
In istorisirea Zahariei fantanarul, sub ochii mirati ai eroului "Zaharia incepuse a rade in barba-i zbarlita, parand mai uimit decat toti de o intamplare ca aceea...El stia, dar altfel era povestea, spusa de gura straina." se contureaza "autorul", lita Salomia, care vorbeste plina de neastampar cerand, din cand in cand, formal, aprobarea "personajului". Incet-incet, in popasul afara din timp, se scurteaza viata si se naste opera. E o intalnire stranie a personajului cu autorul, amandoi asistand la facerea literaturii. Iesirea din spatiul si timpul povestii se petrece cu o dificultate numita ca atare. E necesara on reacomodare la ritmurile realului, puse vremelnic in umbra de catre fictiune: "Zambea incremenit, privindu- ne ca prin sita si leganandu- se usor"; "Se facu tacere la vatra si cu totii privindu- ne nu ne-am vazut obrazurile"; "Am ramas insa dupa aceea loviti ca de o grea munca si abia ne puteam misca, umbland dupa cotloane ferite si locuri de odihna".
Sentimentul general este acela al participarii la un eveniment esential in ordine existentiala. "Povestirea Sadoveniana opreste timpul, creand in jurul omului -povestitor sau ascultator- un spatiu magic care- l protejeaza. Eroii nu povestesc spre a-si usura sufletul, ori spre a reda viata: ci pentru a se sustrage vietii si mortii"[ N. Manolescu].
"Hanul Ancutei" este numita de G. Calinescu drept "capodopera idilicului jovial si a subtilitatii barbare". Inrudita ca tehnica cu "Decameronul" lui Boccacio, cartea propune o stare de "fericire materiala infaptuita de oaspeti", ca in "Canonul biblic".
|
|
