|
Acasa » REFERATE » IMAGINEA SATULUI, AMINTIRI DIN COPILARIE
IMAGINEA SATULUI, AMINTIRI DIN COPILARIE
Referat, Imaginea satului natal in amintiri din copilariei
In Amintiri din copilarie, "vârsta cea fericita" este rechemata si retraita în amintire de scriitor pentru a alunga tristetea si grijile: "Hai mai bine despre copilarie sa povestim, caci ea singura este veselia vinovata".
Parcurgând cele patru capitole ale cartii, constatam "o trasatura surprinzatoare prin expresivitate si semnificatii. Fiecare capitol începe si se încheie cu imaginea memorabila a satului, asupra careia revine fara încetare scriitorul. Humulestiul, leaganul copilariei, este un sat "vechi, razâsesc întemeiat în toata puterea cuvântului: cu gospodari tot unul si unul, cu flacai voinici si fete mândre, care stiau a învârti hora, dar si suveica".
Aflam ca era un sat "mare si vesel, împartasit in trei parti care se tin tot una: Vatra sâtului, Delenii si Bejenii". Dar ceea ce stârneste mândria autorului sunt împrejurimile cu rezonanta istorica. Mai sus de Humulesti sunt Vânatorii Neamtului, localitate ai carei locuitori s-au luptat odinioara cu regele Sobieski. Si mai sus, se afla manastirile Secu si Neamt, altadata fala bisericii române si a doua visterie a tarii.
Spatiul acela unic al vârstei de aur este asociat cu imaginea casei parintesti, a parintilor, a fratilor si a surorilor, a tovarasilor de joaca si a locurilor natale atât de dragi. Toate sunt evocate cu emotie de scriitorul matur, care se întoarce mereu asupra lor ca la un izvor de apa vie, datator de tinerete si energie.
In ultimul capitol al "Amintirilor", hotarârea Smarandei de a-l trimite pe Nica la Seminarul de la Socola concentreaza toata dragostea adolescentului fata de sat, de oameni si de traditiile locului, împreuna cu regretul de a parasi acest spatiu ocrotitor si binecuvântat.
Utilizarea unei triple comparatii deosebit de sugestive chiar la începutul fragmentului: "Cum nu se da scos ursul din bârlog, taranul de la munte stramutat la câmp, si pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale, asa nu ma dam eu dus din Humulesti in toamna anului 1855, când veni vremea sâ plec la Socola, dupa staruinta mamei", subliniaza legatura intima si deplina a eroului cu spatiul privilegiat al satului natal. Comparatiile devin din ce în ce mai apropiate si mai expresive. Se trece de la imaginea fiintei necuvântatoare legata de adapostul sau, la aceea a taranului de la munte, care nu s-ar lasa dezradacinat de meleagurile natale spre "a se stramuta" la ses, intr-un mediu nefavorabil, pentru a se ajunge la chipul înduiosator al pruncului ocrotit, hranit si leganat de bratele iubitoare ale mamei. Nica se simte legat profund si ireversibil de satul sau. Regretul eroului este atât mai mare cu cât era si el "holtei din pacate ", aflat la vârsta primelor iubiri, care îl legau si mai strâns de lumea satului: "prin câslegile de iarna, ma puteam repezi..., pâslind-o... cu tovarasii mei la claci in Humulesti... Si dupa ce jucam cât jucam, furam câte-un sarutat de la cele copile sprintare... " De aceea, distanta de la Falticeni la Neamt i se parea "o palma de loc", caci "inima le era fierbinte", pe când Iasul îi aparea un loc strain si prea îndepartat.
Cu usoara autoironie, autorul prezinta refuzul eroului de a parasi satul: "Si mai bine ramâi pe loc, Ioane, chiteam in mintea mea cea proasta, decât sa plângi nemângâiet si sa te usuci, de dorul cui stiu eu, vazând cu ochii!" Durerea despartirii de sat si de ce-i era drag este cu atât mai intensa cu cât hotarârea mamei ramâne neclintita. Stiind însa din întelepciunea populara ca "ursul nu joaca de bunavoie", Nica ajunge la concluzia ca "mort-copt", trebuie sa respecte cele hotarâte de mama sa. Cum sentimentul înstrainarii creste pe masura ce momentul plecarii se apropie, el reface în gând universul copilariei. In câteva rânduri de un intens lirism, scriitorul evoca satul prin doua detalii semnificative: "Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgatoare si limpede ca cristalul, in care se oglindeste cu mâhnire Cetatea Neamtului de atâtea veacuri!".
Apropierea sufleteasca de leaganul copilariei este sugerata de repetitia formulelor bazate pe inversiune, chiar la începutul frazei ("dragu-mi", "dragi-mi"). Acestea sporesc emotia si muzicalitatea secventei ca într-o doina de dor. Utilizarea adjectivului posesiv "nostru" subliniaza sentimentul apartenentei scriitorului la colectivitate, mândria cu care îsi priveste satul.
Succesiunea de epitete completata de comparatie "Ozana cea frumos curgatoare si limpede ca cristalul" confera un contur de o neasemuita armonie Ozanei, apa atât de frumoasa si de stravezie ca un cristal de mare pret. In apele ei se oglindeste Cetatea Neamtului, simbol al trecerii timpului, semn inconfundabil al istoriei glorioase a acestor locuri. Personificata, ea priveste "cu mâhnire" la vremurile legendare de odinioara, de mult apuse. Peisajul prinde astfel viata sub ochii fermecati ai scriitorului ajuns la maturitate, dar si ai cititorului vrajit de imaginile de o simplitate emotionanta.
Dupa imaginea de ansamblu a satului, urmeaza apoi în cercuri din ce în ce mai ample delimitarea sferei universului afectiv. Intr-o lunga si duioasa enumeratie, el evoca mai întâi fiintele cele mai apropiate ca sa ajunga apoi pâna la tovarasii sai de joaca: "Dragi-mi erau tata si mama, fratii si surorile, si baietii satului, tovarasii mei din copilarie". Este foarte sugestiva asocierea universului afectiv uman, a tovarasilor sai de joaca, cu cadrul natural al satului (câmpul, luncile, dealurile) în acea stare de bucurie si de inocenta, ce inunda vârsta lipsita de griji a copilariei. Scriitorul retraieste vârsta jocurilor în caruselul anotimpurilor.
Intr-o atmosfera de sarbatoare, într-o fraza plina de ritm si de muzicalitate îsi aminteste ca "in zilele geroase de iarna, ma desfatam pe gheata si la sanius, iar vara, în zile frumoase de sarbatori, cântând si chiuind, cutreieram dumbravile si luncile umbroase, prundul cu stioalnele, tarinile cu holdele, câmpul cu florile si mândrele dealuri, de dupa care-mi zâmbeau zorile in zburdalnica vârsta a tineretii!". Bucuriile copilariei sugestiv notate prin verbe ("ma desfatam", "chiuind", "cutreieram", "zâmbeau") sunt asociate cu frumusetea si bogatia naturii înconjuratoare atât de plastic surprinse prin enumeratie si epitet: "luncile umbroase ", "mândrele dealuri", "zburdalnica vârsta ".
Oamenii sunt sanatosi, veseli din fire, traind din plin bucuria vietii cu optimismul si vitalitatea taranilor de la munte.
Satul înseamna pentru flacau în egala masura bogatia traditiilor si a obiceiurilor populare evocate într-o semnificativa enumeratie: sezâtorile, clacile, horele, toate petrecerile "pline de veselie ", la care lua parte cu cea mai mare însufletire "de-ti parea tot anul zi de sarbatoare". Isi aminteste cu nostalgie de Mihai "scripcariul", aducând ecourile vietii într-o doina de dragoste, atât de tulburatoare încât "de piatra sa fi fost, si nu se putea sa nu-ti salte inima de bucurie": "Frunza verde de cicoare, /Asta-noapte pe racoare / Cânta o privighetoare /Si cânta cu glas subtire /Pentr-a noastra despartire ".
Veselia tuturor satenilor, armonia generala, aerul de sarbatoare care domneau in sat sunt redate sugestiv în vorbele pline de umor ale unei batrâne;... "Sa dea D-zeu tot anul sa fie sarbatori si numai o zi de lucru si atunci sa fie praznic si nunta ".
Enumeratia, ca principal mijloc artistic, reuneste printr-o gradatie semnificativa, din ce în ce mai cuprinzatoare, elementele ideale ale imaginii acestui sat patriarhal: cadrul natural, familia, oamenii, traditiile si obiceiurile. Toate sunt adunate în sufletul încântat si îndurerat ale adolescentului care descopera bucuriile vietii.
De aici refuzul si tristetea lui Nica de a lasa satul" cu tot farmecul frumusetilor lui", pentru a merge in loc strain si asa departat". Dar despartirea
devine inevitabila pentru ca, eroul trebuie sa-si urmeze drumul în viata.
Plecarea din sat înseamna despartirea de parinti, icoane sfinte ale copilariei. Portretul Smarandei si al lui Stefan sunt completate în acest ultim capitol al cartii. Desi contrasteaza puternic, ei sunt de acord asupra plecarii lui Nica la Socola. Cu aceeasi hotarâre si energie, mama îsi vrea baiatul "popa", dându-si seama de binefacerile învataturii. Asa se explica faptul ca toate încercarile lui Nica de a o înduiosa si de a-i schimba hotarârea nu o clintesc si sunt repede respinse: "- Ioane, cata sa nu dam cinstea pe rusine si pacea pe gâlceava!... Ai sa pleci unde zic eu."
Tatal sustine si el hotarârea luata: Are sa urmeze cum stim noi, nu cum vrea el ca doar nu-i de capul sau". Ceea ce îl preocupa este cum sa-i poarte de cheltuiala "caci banii nu se culeg de la trunchi, ca surcelele ".
A doua zi, sarutând mâna parintilor cu ochii înecati în lacrimi, urca în caruta lui mos Luca împreuna cu Zaharia lui Gâtlan.
Chiar plecarea din sat la Socola are loc într-o zi de sarbatoare, în ziua de "Taierea capului sfântului Ioan Botezatorul" când "fetele si flacaii, gatiti frumos ". "foiau prin sat", "cu bucuria zugravita pe fete ", spre regretul si deznadejdea celor doi care paraseau satul plânsi ca vai de ei. Aceasta zi simbolizeaza dezradacinarea dureroasa de lumea satului si iesirea din copilarie.
Coplesiti de tristete, simtind ca se duc "surgun dracului pomana", privesc cu amaraciune "spre satele si locurile frumoase " ce ramâneau în urma, locuri atât de dragi si familiare. Suferinta lor "crestea la culme", evidenta în fiecare suspin pe care îl scoteau pentru "fiecare fântâna, pârâu, vâlcica, dumbrava" lasate în urma ca si în dorinta de a se întoarce acasa.
Dorul de casa creste navalnic cu cât îl auzeau pe mos Luca "însuratel de-al doilea" pomenind cu drag de casa: "Hi, calutii tatei, ca ne întoarcem cât mai degraba acasa!" Batrânul harabagiu, "megiesul" lor, era îndragit si respectat de copii: "Mos Luca de care ne rusinam ca si de parintii nostri". Vrednicul humulestean face elogiul vietii taranului de la munte în cuvinte pline de mândrie. Concluzia sa este elocventa: "N -as trai la câmp, Doamne fereste!".
O ultima privire înapoi, încarcata de jale, dupa ce-au suit codrul Pascanilor, spre Muntii Neamtului, ca un ultim simbol vizibil al frumusetii tinutului lor drag lasat în urma: "uriesii munti cu vârfurile ascunse în nouri, de unde purced izvoarele si se revarsa pâraiele cu rapajune, sopotind tainic ". O data cu disparitia muntilor la orizont, socotesc ca "înstrainarea" lor este definitiva.
Popasul de la Blagesti, peste apa Siretului, este un moment favorabil de a evoca înca o data frumusetea si bogatia fara seaman a meleagurilor natale si a oamenilor de la munte: "Apele-s dulci, limpezi ca cristalul si reci ca gheata: lemne, de-ajuns: vara, umbra si racoare în toate partile: oamenii, mai sanatosi, mai puternici, mai voinici si nu ca isti de la câmp, sarbezi la fata si zbârciti, de parca se hranesc numai cu ciuperci fripte, in toata viata lor ".
In acest ultim pasaj încarcat de lirism, bazat pe antiteza, se face elogiul tinuturilor de la munte printr-o însiruire sugestiva de elemente sprijinite pe epitete si comparatii.
Ne este usor astfel sa întelegem de ce Nica nu se da "dus din Humulesti nici în ruptul capului" când venise vremea sa plece la Socola "dupa staruinta mamei". In Huinulesti erau parintii, fratii si surorile, tovarasii dejoaca, si mai târziu, fetele si flacaii, si gospodarii satului "tot unul si unul". Era o lume frumoasa pe care o cunostea bine si de care se simtea legat cu toata fiinta sa.
Imaginea satului natal asupra caruia revine cu dragoste scriitorul ne emotioneaza adânc. Este locul în care fiecare îsi afla râdacinile, casa parinteasca, parintii, fratii si surorile, cei dragi si vârsta minunata a copilariei.
|
|
