|
Acasa » REFERATE » IN MAREA TRECERE REFERAT
IN MAREA TRECERE REFERAT
Referat "In marea trecere" de Lucian Blaga
Soarele-n zenit tine cantarul zilei./Cerul se daruieste apelor de jos./Cu ochi cuminti, dobitoace în trecere/îsi privesc fara de spaima umbra în albii./Frunzare se boltesc adanci/peste o-ntreaga poveste.
Nimic nu vrea sa fie altfel decat este./ Numai sangele meu striga prin paduri/dupa îndepartata-i copilarie,/ca un cerb batran/dupa ciuta lui pierduta în moarte.
Poate a pierit sub stanci./ Poate s-a cufundat în pamant./ In zadar i-astept vestile,/ numai pesteri rasuna,/ paraie se cer în adanc.
Sange fara raspuns,/o, de-ar fi liniste, cat de bine s-ar auzi/ ciuta calcand prin moarte.
Tot mai departe sovai p-e drum. —/ si ca un ucigas ce-astupa cu naframa/0 gura învinsa,/inchid cu pumnul toate izvoarele,/ pentru totdeauna sa taca,/sa taca.
Odata cu acest volum, poetul descopera tot mai mult deosebirea fundamentala dintre propria-i realitate launtrica si aceea a lumii exterioare. Natura este vazuta acum ca peisaj exterior, împacat cu sine, esentializat în cateva linii. Este aici o natura solara si echilibrata, caracterizata prin "soarele-n zenit", comunicarea directa între "cer" si "apele de jos", prin "dobitoace cu ochii cuminti", neanspaimantate de "trecere", cu alte cuvinte, starea panica este transferata de acum numai naturii, nu însa si omului. Natura este identica cu sine, nu-si cauta alta înfatisare, alt sens ("Nimic nu vrea sa fie altfel decat este")- Numai fiinta umana descopera ca e altfel, ca nu se poate integra la randu-i în aceasta pace cosmica. S-a produs astfel o desprindere de stadiul paradisiac. "Sangele", simbol al tineretii si al dragostei, dar si al jertfei, simbol totodata al unui eu organic si vital, "striga prin paduri", tulburand armonia peisajului, îsi cauta perechea, faptura care sa-i fie deopotriva, propria identitate pe care odinioara numai copilaria o poseda pe deplin. Este de remarcat ca simbolul sangelui apare foarte frecvent în poezia blagiana, cu semnificatiile pe care le-am amintit mai sus, dar si cu o semnificatie mai profunda, sangele fiind un element de comunicare intre generatii, neamuri, indivizi, specii, un fel de element chimic cu valente infinite, prin care se învinge timpul. "Glasul sangelui" este expresia acreditata pentru ideea de rudenie, de apartenenta în acelasi timp a individului la o entitate cu caracter colectiv, la o simbolistica cu valabilitate universala.
Strigatul fiintei nu mai primeste raspuns ca altadata, de la pamant (în Poemele luminii glia raspundea printr-o zgomotoasa "bataie de inima" [in poezia "Pamantul"]; acum poetul descopera marea mutenie a naturii care nu raspunde chemarii sale: "în zadar i-astept vestile, / numai pesteri rasuna, / paraie se cer în adanc". Firea, ca si divinitatea i se releva acum poetului ca o "muta, neclintita identitate", ca o închidere totala care nu comunica nimic. "Strigatul" sangelui comunicarea afectiva care altadata îmbratisa tainele lumii, devine tragica, prin imposibilitatea realizarii si acest fapt este acela care provoaca ruptura tulburand linistea universala. Poetul nu mai traieste acea "pierdere de sine" [poezia "Sufletul mi-e dus de-acasa"] — în poezia "La mare", "Poemele luminii", ci este prezent cu toate întrebarile sale fara raspuns. Tacerea lui, înabusirea strigatului doar, ar mai putea readuce eul la acea împacare cu sine, cu propria-i imagine mitica: "Sange fara raspuns, / o, de-ar fi liniste, cat de bine s-ar auzi / ciuta calcand prin moarte". Figura simbolica a "sangelui" care striga prin paduri sugereaza amintirea mitului lui Orfeu care se zbate sa-si readuca iubita din infern. Panismul blagian s-a transformat în aspiratia orfica. Cantaretul, sfasiat, se simte culpabil — el este acela care provoaca, prin strigatul sau, scindarea echilibrului universal, disparitia fapturii-pereche. Iata-l pe poet, care proclama la început "eu nu strivesc" si "nu ucid", constient acum de marea faradelege a cantecului sau, vazandu-se pe sine chiar ca înfaptuitor al sacrilegiului ocolit altadata: "si ca un ucigas ce-astupa cu naframa / o gura învinsa, / închid cu pumnul toate izvoarele, / pentru totdeauna sa taca, / sa taca."
Daca în primele volume "sufletul" era substanta poetica absoluta, ca entitate valorizata expresionist, acum îi ia locul, cu aceleasi atributii, "sangele". Prin sufletul expansiv, eul tindea catre o absortie în marele Tot, înteles acest act si ca o posibilitate de interiorizare la nivelul cosmic. Calea de atingere a acestei stari, era totusi una exterior-retorica. Odata cu mutarea accentului asupra noului element poetic (sangele), desi tendinta spre anonimat este mult mai pregnanta, are loc totusi o interiorizare subterana a discursului, ce se muta, ca sa zicem asa, de la suprafata în adancime; euforia a fost înlocuita cu cautarea, o cautare muta, înfrigurata de lipsa de aderenta între cuvant (ca rostire) si continutul discursului. Daca putem vorbi de un orfism la Blaga, acesta nu poate fi înteles altfel decat ca o negatie, o imposibilitate dureroasa de a repeta actul originar.
|
|
