|
Acasa » REFERATE » IZVORUL ALB REFERAT
IZVORUL ALB REFERAT
Refeart "Izvorul Alb" de Mihail Sadoveanu
Noul roman istoric al d-lui Mihail Sadoveanu este într-un fel continuarea aceluia intitulat Fratii Jderi, fiind în el vorba de vremurile lui Stefan cel Mare. Eroul de capetenie este Simion Jder, comisul, unul din fiii comisoaiei Ilisafta.
Actiunea propriu-zisa e destul de redusa, fara ca interesul epic sa sufere din pricina acestei tenuitati. Intr-o buna zi se întîmpla un cutremur. Voda iese afara din odaile lui, ia cunostinta de stricaciuni si da niste porunci. Bineînteles ca în orice scriere cu caracter cronicaresc, întîmplarea are o însemnatate profetica. In curînd maria-sa va porni razboi împotriva paganilor. Un schimnic are si el vedenii, un altul a murit lasînd de asemeni vorbe întunecate si prevestitoare. Voda se marturiseste duhovnicului. Voda, urmarind planuri îndepartate, trimite carte de iertare cutarui boier fugar si tradator. Voda îsi rînduieste, dupa alte socoteli,slujitorii.
Intr-o zi pleaca la vînatoare de zimbri. A auzit de un bour al demonului, demon care este de fapt un anahoret, profet si el. Intîmplarea propriu-zisa e aceasta, asemanatoare aceleia din romanul trecut. Simion Jder e rapus si el de dragoste. Fata iubita se cheama Marusca si e odrasla însasi [într-ascuns a domnului. Pe Marusca o iubeste si boierul Niculaes Albu, care o si rapeste, trecînd-o în Polonia. Simion, ajutat de frate-sau lonut, îi da de urma si ia înapoi fata. Insa epica romanului nu consta în fapte exceptionale, ci în miscari secundare. Voda pleaca la vînatoare. Autorul descrie pregatirile întreprinderii si desfasurarea ei. lonut trece în Polonia ca negutator. Autorul descrie fazele calatoriei. Atentia d-lui Sadoveanu este îndreptata catre tehnica vietii epice, nu catre viata epica însasi. Romanul devine o opera de poezie arhaica si de reconstructie istorico-sociala, mai degraba decît o naratiune. De aceea gustarea cartii cere din partea cititorului finete si capacitate de voluptate artistica.
Intîiul instrument de reconstructie al d-lui Sadoveanu este limba. Autorul poate sa apara ca "stilist", dar lucrul nu-i adevarat decît daca îl întelegem îngust. Nu limba în sine subjuga în aceste pagini, ci viata ipotetica pe care o exprima. Odata am pomenit de arta lui Niculce, însa trebuie sa adaogam ca vorbirea d-lui Sadoveanu nu este, istoriceste, autentica, si prin urmare nici pastisa. E o limba pe deasupra istoriei, inventata, cu înfatisare de probabilitate si care se întemeiaza pe ipoteza unei lumi cu desavârsire automatice si întelepte. Autorul se lasa în voia acestei dulci închipuiri si ne prezinta o lume de sublime ceremonii si eresuri, în care nu e îngaduita trivialitatea nici unei individualitati. Capitanul domnesc, vorbind despre bautura, desface o fraza lucrata ca o spirala:
"— Da, si daca vrai cuviesia-ta sa te mai aduni cu mine la aceasta lucrare, primeste legea pe care ti-o dau. Dumnealui Feltinpivnicer mi-a daruit si patru cupe de clestar; în ele se prevede limpezimea cotnarului ca o nestemata, placerea vederii sporeste pe a gustului. Cînd îmi vin prieteni buni, scot cupele; "Domnul vorbeste si el ca în Scripturi:
,,—¦ Parinte Amiilohie... trebuie sa ma marturisesc sfintiei-tale. Astazi sufletul meu s-a cutremurat în fata puterii lui Savaot."
Ca sa întelegem farmecul acestei lumi, trebuie sa ne punem la modul ei simplu si automat. Aci orice întelepciune individuala deliberata lipseste. Altfel, ierarhia de functii si de vîrsta n-ar avea nici un rost. Domnul este pastorul cu gînduri ascunse de care toata lumea asculta, monahul este carturarul cunoscator al intentiilor divine. Caracteristic pentru acest unghi de vedere e locul unde se contempla actul scrierii. Omul de rînd priveste la cartea domneasca înfricosat si de forma ei, si de întelesul ei nestrabatut. Mai multa constiinta din partea oamenilor, si tot farmecul este rupt:
"Mai întîiu, arhimandritul s-a uitat lung la dînsii, cercetîndu-i de sus pîna jos cu luare-aminte si cu suparare. Pe urma, fara sa se gîndeasca mult si fara sa întrebe ce si cum, a pus mîna pe o pana de gîsca taiata ca o sageata si a muiat-o în catran. Dupa ce a scos-o din catran, a împuns cu dînsa în hîrtie, zgîriind tot în colturi si facînd niste semne de amenintare. S-a oprit într-un timp si s-a uitat la ei; dupa aceea a împuns iar în hîrtie. A lepadat pana si a paturit hîrtia, uitîndu-se iarasi la dînsii, pe subt sprancene. Apoi, cînd a pus pecetea inelului în ceara rosie, a mormait ceva singur, parca ar fi zis : Bun. Ce poate sa fie bun într-o carte ca asta, închisa si pecetluita."
In tara aceasta de vis, în care lumea se sperie de peceti si de scriere, maselele stricate ale boierilor sînt scoase de catre fierari:
"Ma bucur pe de o parte, raspunse batrînul, ca ati umblat bine; însa pe de alta parte îs tare scîrbit. Mi s-a iscat de ast-dimineata durere la o pustie de masea si, cum vedeti, mi s-a umflat falca.. Chiar cînd ati cazut voi, ma gateam sa ma duc în grajd, unde m-asteapta Sandru fierarul. M-a mai durut o data si n-am scos-o. Acum trebuie s-o scot numaidecît. Ungurul acesta faur e bun mester ; trage afara într-o clipa."
Este la d. Sadoveanu un panteism, pitit în sentimentul de placere a vietii rudimentare, cu tehnica milenara. Am vazut satisfactia potatorica. Mai departe, starostele oierilor îmbie pe Stefan-voda cu brînza :
"— Poftim sanatate luminatiei-tale, doamne; si sa gusti maria-ta din fruptul oilor noastre. Noi facem aici o brînza care se cheama domneasca; dar nu stim daca ajunge pîna la Cetatea mariei-tale. Noi socotim asa, slavite doamne, ca de la munte si pîna la cetatea luminatiei-tale se gasesc multi cloncani care o ciugulesc."
Voda gusta brînza vrajit, ca initiat în unul din misterele cosmice si raspunde bisericeste:
"— într-adevar... brînza asta e mai buna decît oriscare pe lumea asta."
Tara Moldovei se arata noii domnite, Maria de la Mangop, ca un eden salbatec cu crapi fabulosi:
"Intaa oara de cînd intrase în tara Moldovei, împaratita Maria avu o simtire de liniste si de tihna. Calaretii domnesti descalecasera la odai si mezinul postelnicului rînduia strajile pe ziduri. Slugile de la cuhnii umblau cu graba. Pe rîpa dinspre iaz suiau pescari, purtînd crapi ai caror solzi scînteiau în bataia asfintitului de soare. Dincolo de iaz, în tîrg, departe, s-auzea un pristav strigînd porunca pîrcalabeasca negutatorilor, mesterilor si miseilor — sa se bucure de sosirea luminatiei-sale doamnei Maria."
Dintre evenimentele vietii, autorul alege pe cele cosmice, astronomice: "cutremur", "semne ceresti", "seceta", "ivirea iernei". E cautata natura alpestra primitiva, în care n-a pasit picior de om. Descrierea secetei are tonuri salbatice, de cronica:
"De douazeci si una de zile nu plouase. In partea cîmpului gospodarii nu mai puteau cosi otava. Asemenea bucurie n-o puteau avea, ca totdeauna, decît oamenii din munte. Intr-o sfînta zi ca aceea a "Taierii cinstitului cap a lui Ion Botezatorul" prooroc era acum mare sfat între munteni, la Ieslele lui Voda, si la Timis, si subt Rarau, si la Hangu, ca sa iasa cu totii de a doua zi, cu femei si cu copii, sa înceapa a cosi acea ierbusca de matasa, poreclita de ei "dulceata cerbilor". Pe cînd aici, împrejurul Sucevei, miristile si imasurile erau cafenii. Taranii îsi purtau oile si vitele subt poala padurilor, spre apa Siretului si tocmai dincolo de Moldova. Se dovedise, de asemeni, putin spor la stupi. In acea vara nu iesisera nici paroi, nici putusera prisacarii sa reteze a doua oara fagurii matcilor neroite, carora ei le zic "buhai". Nu iesise spor nici la fruptul oilor, deoarece oile merg una cu albinele. Se împutinase apa si în fîntîni."
Cu aceeasi minunare arhaica este descrisa iarna timpurie: "— In mai putin decît un ceas de vreme, cît dura prînzul subt sandramaua morii, împrejurimile îsi schimbara înfatisarea. Iazul singur ramase negru, într-un cearcan de albine. La dosuri se gramadeau viscolituri. Nourii se gramadeau si se bateau ca niste site uriase subt care se învolbura vîntul cu sfichiuri de ger, spulberînd puzderiile. In privelistea îngusta, dintr-o data aparusera macalendri si stigleti, ciugulind cu harnicie canafurile scailor voinicesti. De pe cîmpuri si din framîntarea stuhului tupaiau umbre mari de iepuri, cautînd un salas nou catre o vîlcica, în marginea unui sat. Lumina se împutina si moara paru ca se strînge asupra ei însisi, strecurînd prin pod plîngeri si de pe roti lacrimi de ape amestecate cu lapovite." La alt scriitor, o astfel de pagina ar fi un amanunt, aici este epica însasi, fiindca faptele cartii sînt în fond aceste ipostaze ale naturii de care oamenii sînt tîrîti.
|
|
