|
Acasa » REFERATE » JURNALUL FERICIRII REFERAT
JURNALUL FERICIRII REFERAT
Referat "Jurnalul fericirii" de N. Steinhardt
"Jurnalul fericirii", a lui N. Steinhardt, volum aparut postum, este, in principal, un memorial al anilor de detentie ai autorului. Amintirile despre intamplari si oameni din infernul diverselor inchisori, datate precis, dupa conventia jurnalului, alterneaza cu altele mai vechi, din copilarie si adolescenta. Pagini de comentariu moral si spiritual, de multe ori interpretari ale unor texte evanghelice, însoţesc rememorările. Din cand in când comentariile şi interpretările sunt datate separat, cu date ulterioare anilor de detenţie. Intr-un scurt preambul autorul justifică astfel construcţia textului:
"De vreme ce nu l-am putut insera în durată, cred că îmi este permis a-l prezenta pe sărite, asa cum, de data aceasta în mod real, mi s-au perindat imaginile, aducerile aminte, cugetele în acel puhoi de impresii căruia ne place a-i da numele de conştiinţă. Desigur, efectul bate înspre artificial; e un risc pe care trebuie să-l accept".
Riscul artificialului pe care memorialistul si-l asumă - si care e determinat nu numai de construcţie, ci şi de utilizarea timpului prezent - e acela de receptare a
textului ca roman, un roman la persoana I. In locul materialului ficţional autorul utilizează unul strict autentic, furnizat de memoria sa.
Romanul-memorial "Jurnalul fericirii", e ordonat de tema enunţată prin chiar titlul: fericirea. Paradoxul acestui titlu în fruntea unui volum ce cuprinde în principal amintiri din infernul închisorii- expresie limită a universului concentraţionar - e legat de specificitatea experienţei mistice. Calea credinţei -una din cele patru despre care vorbeşte în testamentul său politic - a fost găsită şi, deopotrivă, i s-a dăruit "acolo, în celula de la Securitate". "Atunci - notează memorialistul - am cunoscut groaza faţă către faţă, am ştiut ce este "zidul" lui Sartre, întunericul, derâderea, colţul [...]. Şi atunci m-am aruncat în apa neştiută, fără a fi învăţat să înot şi cu ochii închişi; "în cuptorul încins". Crezând numai pe jumătate, ori pe sfert, ori şi mai puţin, aproape deloc, dar atât de nenorocit încât, nenorocirea însăşi substituindu-se credinţei, m-am încredinţat. Fără ruşine. Nu mi-a fost ruşine să mă rog. Poate că de aceea am fost ascultat".
Detenţia în ansamblul ei şi în fiecare moment al ei este o încercare, atât în înţelesul capcanelor la care sant supuşi cavalerii ciclurilor medievale ale "questei", cât şi în cel religios, de ispită. Incercarea implică un risc, de aceea depăşirea ei se constituie într-o aventură, iar "Jurnalul fericirii" poate fi citit ca roman al aventurii spirituale.
Fragmentul reprodus cuprinde două momente - confruntarea la un interogatoriu cu prietena sa şi botezul în închisoare, care alcătuiesc traseul fundamental al aventurii. Momentul dintâi deschide oarecum abrupt "Jurnalul fericirii" şi cuprinde durata înfimă între două replici ale interogatoriului.
In jurul recunoaşterii banalului detaliu al spargerii unui pahar la o petrecere se produce ispita în trei valuri succesive "Ai vrea tu să te refugiezi în frică, în brumă, în coşmar". Cel interogat iese victorios insa din încercare, iar soluţia înseamnă în acelaşi timp un miracol asupra căruia stăruie în scurtul comentariu ce încheie această secvenţă-cheie pentru "Jurnalul fericirii". Armele cu care duhul celui încercat s-a încins sunt cele ale ţăranului român, supus şi el în veac încercărilor istoriei. Alegându-l pe Hristos ["El e, nu m-a uitat [...] voi fi al Lui"], N. Steinhardt s-a ales, s-a proiectat în modul specific ţării în care s-a născut, poporului ei pentru care a simţit o tainică atracţie încă din copilărie. Vraja chemării nedesluşite din acei ani îndepărtaţi se luminează în aceste clipe ale miracolului. Din când in când, în paginile ulterioare ale volumului, amintirile despre semnele chemării, tainice pre-vestiri ale alegerii, intersectează evocarea infernului.
Botezul are loc la o oarecare distanţă în timp, datorită împrejurărilor, numai după depăşirea etapei interogatoriilor [N. Steinhardt fusese convocat doar pentru a depune mărturie într-un proces intentat unor intelectuali prieteni, acuzaţi de a fi purtat discuţii duşmănoase la adresa regimului; refuzând însă să-şi aducă aminte, va fi el însuşi inculpat, judecat şi condamnat]. Ajuns la închisoare, N. Steinhardt găseşte un preot călugăr - părintele Mina - şi, cu nesfârşite precauţii, se săvârşeşte botezul pe data de 15 martie 1960 "sub pecetea ecumenismului". Starea de beatitudine pe care o încearcă proaspătul botezat contrastează nu numai cu ambianţa sordidă, de insuportabilă mizerie a celulei, ci şi cu "cănită roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare" pe care părintele Mina o foloseşte spre a săvârşi taina botezului, turnând cu ea "apa viermănoasă proaspăt adusă în rezervorul purtat de el şi de un alt deţinut". Cu toate acestea "Sfânta Taină" îşi arată efectul: "Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Vasăzică este adevărat: este adevărat că botezul este "o sfântă taină", că există "Sfintele Taine". Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. In gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută. O contopire mescalinică în toate şi o desăvârşită îndepărtare în senin. O mână care mi se întinde şi o conivenţă cu înţelepciuni ghicite.
Şi noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atâta prospeţime şi înnoire? Se adevereşte Apocalipsa (21, 5): Iată, noi le fac pe toate; şi de asemenea Pavel: dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi. Noi, dar de negrăit. Cuvinte nu găsesc decât banale, răsuflate, tot acelea pe care le folosesc mereu. Sunt cuprins în cercul de cretă al cuvintelor ştiute şi al idealurilor scoase din peisajul cotidian. Doamna Cottard a lui Proust dacă ar fi fost întrebată ce-si doreşte ar fi indicat situaţia unei bogate vecine din colţul străzii: nici nu i-ar fi trecut prin minte a cere să devină ducesa de Mortemart. Idealul nostru merge până la cercul ori la cerul imediat superior. Dar mai sunt altele, pe deasupra, nebănuite şi prin urmare de neformulat, de negîndit. Şi Thalassa lui Xenofon şi pământul lui Columb. Botezul e o descoperire."
Din această schemă fundamentală se desprind toate motivele ce coagulează secvenţele volumului. Comentariul eseistic omniprezent îl vădeşte pe teologul erudit, dar şi pe cititorul împătimit de literatură. Credinţa adâncă, starea de maximă trezie a celui pentru care îndemnul la veghe al Mântuitorului e un imperativ absolut uneşte într-un tot unitar Cartea şi cărţile. Aceste comentarii sunt în fond glose pe marginea întâmplărilor şi situaţiilor. Un duh de "cuvânt de învăţătură" le străbate.
"Jurnalul fericirii" are neîndoielnic o valoare documentară excepţională. Atmosfera de balamuc a celulelor supraaglomerate de la Jilava sau Gherla este surprinsă în pagini memorabile: "De altfel totul aici, la Jilava, are cel mai violent aspect de puşcărie, de pârnaie, nu de temniţă gravă. Clădirea e sinistră, dar interiorul celulei aduce a iarmaroc, a tablou de Breughel, Chagall, a balamuc. Mărcuţa. E o aglomeraţie de neconceput, abia te poţi mişca, gălăgia e formidabilă, deşi se vorbeşte numai în şoapte [cel puţin teoretic], coada la tinetă e neîntreruptă, circulă întrebările cele mai năstruşnice [cum se spune cintezoi pe franţuzeşte? prin ce pace s-a încheiat războiul de şapte ani? cum se spune alamă pe nemţeşte? care-i numele celor trei parce, celor nouă muze, celor trei graţii, celor şapte înţelepţi ai lumii antice? celor şapte regi ai Romei? celor trei cuconi din Babilon, dar pe siriacă? cum îi cheamă pe fraţii Buzeşti cu numele mic? cine a compus Ţar şi teslar? care-i capitala Suabiei? care sunt râurile din Eden? da' hasmaţuchi, cum se spune pe franţuzeşte? dar gutui pe englezeşte?] "Bughi mambo rag."
Bughi mambo rag - frânturi de dialoguri despre subiecte aiuritor de diverse, dar fără nici o legătură cu prezentul sordid, cu interlocutori neprecizaţi, pierduţi în furnicarul de zeghi mizere - va rămâne ca titlu pentru secvenţe a căror repetare sugerează coşmarul timpului mort. In acest netimp, făpturile umane sunt supuse înjosirii şi exterminării. Rezistenţa e cu atât mai eroică şi memorialistul inserează câteva portrete de asemenea eroi, cum ar fi Sergiu Al. George, cunoscutul orientalist, sau părintele Haralambie.
"Jurnalul fericirii" al lui N. Steinhardt este cartea unei victorii, a unei victorii definitive şi totuşi mereu provizorii. Este victoria fiinţei umane care impune un sens într-o lume demonizată şi absurdă. Victoria este provizorie fiindcă ispita rămâne, ea se naşte mereu, mereu. Aflându-şi mântuire, N. Steinhardt e profund convins de necesitatea imperioasă a mântuirii lumii, care trebuie să-şi găsească o cale spre a ieşi din aberanta stare a totalitarismului, în acest sens mărturia sa se doreşte si o carte de învăţătură.
"Jurnalul fericirii" este cartea unui spirit de elita, care prin harul sau de om si de artist va forma elite ori de cate ori lumea se va apleca asupra acestori pagini doldora de invataminte.
|
|
