|
Acasa » REFERATE » LA CUMPANA APELOR REFERAT LUCIAN BLAGA
LA CUMPANA APELOR REFERAT LUCIAN BLAGA
Referat "La cumpana apelor" de Lucian Blaga
Tu esti în vara, eu sunt in vara. In vara pornita/ catre sfarsit, pe muche-amandoi la cumpana apelor./ Cu gand ducaus — mingai parul pâmantului./ Ne-aplecam peste stanci, subt albastrul neîmplinit.
Priveste în jos! Priveste-ndelung, dar sa nu vorbim./ S-ar putea întampla sa ne tremure glasul./ Din poarta-naltimei si pana în vale/ îmbatraneste, ah cat de repede, apa. Si ceasul.
E mult înapoi? Atata e si de-acum înainte,/ cu toate ca mult mai putin o sa para./ Ne-ascundem — stins arzand — dupa naluca de vara./ Ne-nchidem inima dupa nespuse cuvinte.
Poteca de-acum coboara ca fumul/ din jertfa ce nu s-a primit. De-aiei luam iarasi drumul/ spre tarna si valea, tradate-nmiit/ pentru-un cer chiemator si necucerit.
Asa cum peisajul interior se acopera de "rune", la fel ipostazele eului se mitizeaza si ele, exprimandu-se în simboluri calme care incep sa contureze nu numai o- "fenomenologie a gestului poetic, dar si o meditatie de natura etica. Incepand cu acest volum se face simtita o reflectie diferita asupra "zodiei", "destinului", "sortii" etc, o detasare a eului reflexiv de eul antrenat în existenta. "Cumpana apelor" este un astfel de simbol al ipostazierii intime a poetului, simbol ajuns la nivelul constiintei, acolo unde drama nu mai este doar traita, ci si reflectata si mai ales evaluata. Poetul îsi face un examen interior, încercând sa fie obiectiv si sa vada care sunt roadele acumulate în timp ale zbaterii sale. Poezia transcrie rezultatele acestei observari lucide, în care patosul scade facand loc calmului traversat de regrete melancolice estompate cu grija. Poetul va trai de acum în doua euri îngemanate care apar în poezia sa si în volumele urmatoare, dand nastere unui dialog perpetuu între "eu" si "tu". Metafora cumpenei are si aceasta semnificatie, a divizarii exacte si simetrice a subiectului între un eu al trairii problemalizante a dramei cunoasterii si un eu evaluator. Altadata acesta din urma era prezent doar în subtext ; acum el devine echivalent ca forta si topologie celuilalt : "Tu esti în vara, eu sunt în vara"; cel care vorbeste în poezia de fata (si în multe altele ce vor urma), adica cel care rosteste discursul poetic este, evident, eul evaluator.
"Vara" blagiana de acum nu mai este aceea din "Pasii profetului", unde poetul era "numai trup", iar alteori numai "suflet". Vara este aici si anotimpul maxim al cunoasterii, dar si al evaluarilor spirituale. De la ea porneste declinul energiilor, se deschide alt drum, care duce catre amurg, se nasc responsabilitatile etice ale existentei si ale cuvântului. Tacerea capata acum alta semnificatie, acea grija a ponderii cuvantului [sa nu se uite ca simbolul "cumpenei" înseamna si "balanta", "cantar, adica instrument de masura, cand problematica personala nu mai apare în prim plan si poetul îsi descopera o ipostaza noua. Situat pe o culme (simbol al contemplarii abstracte a "zero-cunoasterii") poetul priveste "în jos", unde curgerea timpului apare ca un rau ce îmbatraneste imprevizibil de repede, cerand din partea subiectului o decizie neta: "Priveste în jos! ([...] Din poarta-naltimei si pana în vale / îmbatrâneste, ah cat de repede, apa. Si ceasul". Optiunea se si clarifica în final : parasirea problemelor metafizice insolubile si acceptarea unei situari pozitive în cunoasterea nemijlocita. Poetul se simte culpabil pentru îndepartarea de concret: "De-aici luam iarasi drumul / spre tarna si valea tradate-nmiit / pentr-un cer chiemator si necucerit". Poezia de fata prefigureaza clar evolutia ulterioara a cautarilor blagiene. De acum încolo poetul va avea reveatia "nebanuitelor trepte" ale redimensionarii propriei drame, trepte care, desi coboratoare, fiindca-si propun obiective mult mai restrase, vor aduce înseninarea mult asteptata. In locul "cenzurii transcedente", care provoca sciziunea fiintei, tragismul ei, începe sa apara autocenzura care fixeaza o noua topologie a eului în raportul de cunoastere, înseninarea nu se produce însa brusc. Poetul va adasta mult timp pe aceasta culme a reflectiei, penduland între concret si metafizic, între impulsurile vitaliste de altadata, mereu si mereu regretate, si noile revelatii pozitive ale lumii.
Versificatia poeziei atrage în mod deosebit atentia: versurile sunt mai lungi ca de obicei si reprezinta, dupa parerea noastra, niste variante de metru antic, ce se pot scanda, ca si celebra "Oda în metru antic" eminesciana. Apar strofe cu semirima (strofa 3 — "sa para" / "de vara") si apoi cu rima împerecheata, si chiar se remarca si o rima interna în strofa finala: "fumul" / "drumul;" "-nmiit" / "necucerit" / "nu s-a primit"). Se poate spune ca muzicalitatea prozodica se descopera, de-a lungul poemului, constituindu-se treptat si în surdina ca într-o adevarata "Cantata profan". Versificatia blagiana este departe de a fi epuizata ca analiza, desi s-au adus contributii însemnate datorate lui Vladimir Streinu (Versificatia moderna, E.P.L., 1966) si mai ales lui Ladislau Gâldi (cit. în Introducerea prezentei lucrari).
|
|
