|
Acasa » REFERATE » LOGODNICUL, HORTENSIA PAPADAT BENGESCU
LOGODNICUL, HORTENSIA PAPADAT BENGESCU
Comentariu "Logodnicul" referat de H. Papadat-Bengescu
Scriind rar numai din necesitatea creatiei, d-na Papadat-Bengescu aduce cu fiece carte noua acea impresie de noutate fireasca, nesilita, caracteristica marilor autori. Cronica are scopul bine determinat de a statornici întaia impresiune (asemeni unui concurs eliminatoriu), însa cîndd e vorba de o opera complexa, întinsa, nu trebuie sa ne facem iluziuni, si reîntoarcerea asupra materiei discutate fragmentar elimina întotdeauna fie falsele constructii critice, fie nemultumirea vizuala pe care privirea de aproape a unor detalii rau tencuite o poate da. Opera d-nei Papadat-Bengescu este dintre acelea care naste opinii violent contradictorii, entuziasm printre "rafinati", nedumerire printre cei care cauta în carti "linia clasica". Cred ca acum procesul de valorificare este terminat si ca meritul exceptional al operei d-nei Papadat-Bengescu e scos în afara oricarei discutii. Ramane criticii sa-i determine raporturile launtrice si sfera de actiune, eliberand-o o data pentru totdeauna de acele formule repezi si ieftine, ca, de pilda, proustianism", care nu spun nimic cînd sîut luate ca definitii, si nu ca simple imagini comparative.
Ceea ce apropie pe d-na Papadat-Bengescu de marii maestri ai romanului este pivotarea cartii în jurul unui om, lasat apoi în libertate, în mediul în care a fost descoperit, fara nici o încercare de fortare a simetriei descriptive. Asta da o iluzie de firesc considerabila. Lucru vrednic de tinut în seama, la scriitorul de talent bineanteles, d-na Papadat-Bengescu ajunge la tipic fara sa-l caute. O intuitie primara a elementaritatii omului, si atîta tot. De loc unificare, rotunjire, pentru a putea spune apoi ca în comediile clasice: iata avarul, iata mizantropul. Metoda aceasta este a lui Balzac în primul rînd. Fiecare roman al aceluia e de neuitat prin prezentarea unui tip deosebit: savantul utopic, tatal slab de înger, escrocul îmbatranit în rele, avarul provincial, tînarul om si tînara fata, mondenul si politicianul. Dar în fapta, datorita unui sentiment de viata unic, fiecare personaj e un organism moral complex.
O cunoastere de viata rara înlesneste d-nei Papadat-Ben gescu alegerea materiei, si cu atît mai merituos cu cat sfera de cercetare e foarte larga coborand de la patura mondena pîna la cea provinciala si chiar suburbana, în care scriitoarea se orienteaza cu o minunata îndemanare. Ceea ce cauta în general romancierul este un subiect tare, plin de miscare, usor compendiabil. Oricat s-ar încerca unii sa arate ca acest lucru nu-i esential, romanul solid se memoreaza prin aceasta, si cine si-ar mai aduce aminte de Julier Sorel, daca n-ar fi cel care patrunsese în familia unui nobil, seducand fata, omorand pe fosta amanta si fiind osîndit la moarte ? Chestiunea pentru un romancier fin, analitic este ca miscarea sa nu absorba si sa destrame tesatura observatiei.
Marginindu-ne deocamdata numai la acest roman, miscarea materiala este enorma. Un unchi sileste pe nepoatele sale, fiice ale unei mame bolnave, sa convietuiasca pe rînd cu el. Una din ele se adapteaza bine acestei situatii si-si rascumpara plictiseala prin legaturi cu diferiti tineri. Are si o firma decenta. Eleva la conservator. Simtul practic o îndeamna sa se purifice prin casatorie, si într-adevar izbuteste, eleganta cum este, sa ispiteasca pe un tînar functionar de banca de familie provinciala, solida. Dupa casatorie, însa, noua sotie îsi reia vechea ocupatie de curtezana instabila, lasand pe sot în posesia unei surori mai batrane, cu aptitudini casnice placute burghezului tînar, dar si necesare, deoarece "nenea" n-a fost macar în stare sa-si înzestreze nepoata, fiind falimentar si traind, de altfel, cu a treia sora mai mica. Curand noua situatie e acceptata de sot, care începe a convietui cu sora cea casnica si a se socoti, pîna la întocmirea divortului, logodnic al noii concubine. Primeste pentru asta si consimtirea, de altfel discreta, tactica, a parintilor provinciali. Ana e fericita. Ideea nuntii o obsedeaza. Fosta sotie, în urma unor stricari de raporturi cu concubinii ei, se întoarce cu simplitate acasa. Sora cea mare e cuprinsa de gelozie, de altfel neîntemeiata, si încearca o sinucidere cu spirt denaturat. Totul s-ar parea apoi ca se îndreapta spre bine. Casatoria este iminenta, concursul parintilor binevoitor, fosta sotie "cazata", neostila. Acum apar simptomele unei boale funeste, consecinta a spirtului denaturat. Logodnica cea urata si cazaniera se îmbolnaveste de ulcer stomacal si moare spre a fi îngropata de toti cu alai de mireasa. Parintii tînarului dau la aceasta un ajutor înduiosator. Cu toate acestea, sub evenimentul acesta dramatic se ascund nazuinte practice. Logodnicul se simte usurat, si mama-sa în taina, împreuna cu el, ca a scapat de o situatie încurcata, totul îndreptîndu-l catre bunastarea provinciala pe care parintii au avut grija sa i-o pregateasca.
Acesta e subiectul brut. Sub el mocneste o observatie întinsa. Logodnicul ar putea fi caracterizat "peste", (vorba cruda, apare în paginile romanului). Casatoria lui cu Ninon nu era întemeiata pe dragoste. Dar atunci pe ce, de vreme ce nu va avea nici un folos material ? Aci sta complexitatea analizei. Costel este un provincial "ferches", amestec de naivitate si burghezism. Ninon l-a speriat cu frumusetea, cu aerul de mare gala a lumii în care traia. Luînd-o în casatorie, îsi satisfacuse vanitatea. Cînd afla însa adevarata conditie a fetelor, nu e prea scandalizat. Intra în joc alta latura a caracterului sau, tendinta catre compromisul rentabil. El banuieste ca "nenea", pentru a da lucrurilor o buna fatada, îl va rasplati cu zestre mare. Lucrul nu se întampla pentru motivele aratate mai sus, încat Costel, spre deosebire de Lica, alt erou al d-nei Papadat-Bengescu, este un "peste" escrocat. Legaturile cu Ana, sora mai mare, urata, ar parea fara ratiune. Costel este însa un mediocru inert. Se teme de schimbare si de cheltuiala, iar educatia lui casnica gaseste în Ana un ajutator. El se straduieste sa gaseasca Anei, spre satisfacerea vanitatii, sale, o calitate fizica, îi afla mîini frumoase, în fond femeia aceasta umila spala vase, face curatenie, se ofera fara cheltuiala si nu risipeste banii. Daca n-ar fi murit, Costel ar fi luat-o fara îndoiala în casatorie. Fara initiativa personala, mediocru, dar aspirand situatii comode, trainice, Costel se completeaza prin mama-sa, care îl va îndrepta discret catre starea solida pe care o doreste.
Descrierea casei ciudate a lui "nenea", a vietii nepoatelor acestora în subsol, a acelui amestec de gala si mizerie, este exceptionala. D-na Papadat-Bengescu, excelenta istorica a maladiilor, a tuberculozei, cancerului si afectiunii cardiace, îsi dovedeste si de asta data experienta si talentul în urmarirea literara a ulcerului stomacal. Nu lipseste nici înmormantarea (vezi Concert din muzica de Bach), în jurul careia aduna toate personajele. A cita pagini cu portrete ale acelei vii Nina, cu temperamentul ei de prostituata ingenua si îndrazneata, sau definind amorul docil exprimat prin acte de gospodarie al Anei, ar face sa depasim spatiul îngaduit. Putem spune doar atat: ca romanul d-nei Papadat-Bengescu este magistral si ca este una din cele mai de seama manifestari de viata literara din ultima vreme.
|
|
