|
Acasa » REFERATE » LUMINA REFERAT
LUMINA REFERAT
Referat "Lumina" de Lucian Blaga
Lumina ce-o simt/navalindu-mi în piept cand te vad,/oare nu e un strop din lumina/creata în ziua dintai, din lumina aceea-nsetata adanc de vieata ?
Nimicul zacea-n agonie,/cand singur plutea-n întuneric si dat-a//un semn Nepatrunsul:/"Sa fie lumina !"
O mare/si-un vifor nebun de lumina/facutu-s-a-n clipa:/ o sete era de pacate, de doruri, de-avanturi, de patimi,/ o sete de lume si soare.
Dar unde-a pierit orbitoarea /lumina de-atunci — cine stie ?/ Lumina ce-o simt navalindu-mi/ în piept cand te vad — minunato,/ e poate ca ultimul strop/ din lumina creata în ziua dintai.
S-a vorbit mult despre simbolismul luminii în poezie blagiana si s-a aratat ca motivul acesta ocupa locul central in primul volum al poetului, "Poemele luminii". Ca de obicei, poetul nu se refera aici la notiunea generala de lumina, ci la "lumina ce-o simt", la o notiune devenita senzatie traita si receptata direct sau, cum se spune în "Eu nu strivesc corola...", la "lumina mea", nu a "altora". Poezia de fata sta sub regimul mitului expresionist, ca si alte creatii blagiene. Pentru a-si explica mai bine starea intima de "lumina" ce "navaleste în piept" la aparitia iubitei, poetul apeleaza la arsenalul de imagini, cautand sa-si potenteze propria traire pana ia dimensiuni cosmice: lumina aceasta ar putea fi "un strop din lumina creata în ziua dintai", acel elan vital primar care a dat nastere cosmosului si totodata un semn [ deci o revelatie!] al "Nepatrunsului".
Indentificarea propriei simtiri individuale cu prima ipostaza manifestata a Logosului nu este însa deloc sigura, ci ramane sub semnul întrebarii, atenuata de dubitativul "poate"; dealtfel, "orbitoarea lumina de-atunci" a pierit — aceasta e drama pe care versurile o ascund — si nici o comparatie cu mitul nu mai e posibila. Poetul imagineaza un moment de revelatie lotala a lumii (o lumina "orbitoare"), moment pierdut pe totdeauna. Lumina originara, din ziua Genezei, este o metafora a |"sensului total", sens care atunci s-a dezvaluit fara efort, ca o sete de viata neintermediata de limbaj. Din ea nu a mai ramas, sugereaza poetul, decat "ultimul strop" care se vadeste în magia iubirii; iubirea va fi calea esentiala a cunoasterii. Constiinta însetata de lumina se zbate dramatic; repetarea cuvîntului "lumina" pe parcursul itregii poezii împinge la paroxism aceasta dorinta.
Lumina spiritualizata la care poetul ravneste este iluminarea brusca a "Nepatrunsului" ca-n "ziua dintai", printr-o simpla rostire a unei vocabule totale, vocabula "a fi" pusa la imperativ : „...si dat-a / un semn Nepatrunsul: "Sa fie lumina". Verbul "a fi" este centrul logosului poetic blagian, acoperind cu sfera lui semantica toate celelalte verbe. Sporirea lui "a fi" înseamna pentru poet suprema garantie a sporirii cunoasterii. De aici semnificatia aparte pe care o dobandeste simbolul "luminii": "sensul de lumina a cunoasterii" este total suprapus sensului primordial al existentei, al fiintei. Verbul "a crea" devine si el sinonim cu punerea la imperativ a verbului, a fi. (Sinonimia blagiana este deci o chestiune semantica poetica originala: a fi este sinonim cu "a crea" si "a cunoaste".)
|
|
