|
Acasa » REFERATE » MESTERUL MANOLE REFERAT
MESTERUL MANOLE REFERAT
Referat "Mesterul Manole" de Lucian Blaga
Conditia creatorului de arta l-a obsedat pe Lucian Blaga, devenind un motiv predilect al poeziei si dramaturgiei lui. De aceea nu e intamplatoare exigenta lui artistica cu care si-a ales din mitologia si istoria nationala cateva figuri cu profil tragic, ca Mesterul Manole, Avram Iancu, Anton Pan, personaje simbolice aureolate de poezia sublima a unei daruiri totale.
In "Mesterul Manole" aparuta in 1924, eroul central e un personaj de legenda, in "Avram Iancu" 1934, conducatorul revolutiei de la 1848 din Transilvania, e o pasare care a luat intruchipare umana. Teatrul lui urmeaza tot legile poeziei, ale gandirii mitice. Tipologia evita individualizarea si prefera personificarile, trimitand la o lume mitica ce pastreaza natura emblematica. E o viziune dramatica in care se resimte influenta esteticii expresioniste. Piesa lui Blaga, atat "Zamolxe", cat si "Mesterul Manole", pun pe primul plan un conflict de idei, o drama de idei in "tipul mitic romanesc", cum o spune insa-si poetul.
Legenda "Mesterul Manole", care l-a inspirat si pe Octavian Goga, piesa fundamentala a mitologiei noastre nationale, nu se putea sa nu-l atraga pe Lucian Blaga prin poezia ei misterioasa si semnificatia ei simbolica. "Mesterul Manole" devine simbolul creatorului de arta, care se daruie pana la jertfa patimii lui pentru frumos, sacrificandu-si propria dragoste pentru implinirea visului artistic. La Octavian Goga, in Mesterul Manole[1928], sculptorul Galea credea la inceput in forta pasiunilor, in dreptul oamenilorde a se lasa dominati de puterea lor elementara, mai tarziu chinul perfectiunii artistice va fi mai presus decat iubirea lui pentru Ana Braneanu: el ii realizeaza statuia in piatra, renuntand la trairea reala a iubirii pentru a o invia pe planul spiritual al artei.
Lucian Blaga, reconstituind mitul mesterului Manole in peisajul originar al Argesului, il evoca pe eroul tragic, la inceput dominat exclusiv de ratiune, calculand mereu pentru a explica prabusirea repetata a zidurilor manastirii, apoi fiind incredintat definitiv ca nu va putea cladi opera sfanta fara o jertfa.
In actul intai, Manole e artistul disperat, aplecat peste pergamente si planuri, care masoara zadarnic de sapte ani si cere ajutorul staretului Bogumil. Acesta ii indica singura cale a implinirii artistice:
"Sufletul unui om cladit in zid ar tine incheieturile lacasului pana-n veacul veacului. Faptuieste nu cumpani!...numai jertfa cea mare poate sa ajute!..."
Credinta ca numai printr-un act criminal s-ar cladi manastirea il chinuie pe Manole cu noi ganduri, cu intrebari mistuitoare: "Jertfa aceasta de neanchipuit cine-o cere? Din lumina, Dumnezeu nu poate s-o ceara, fiindca e jertfa de sange; din adancuri, puterile necurate nu pot s-o ceara, fiindca jertfa e impotriva lor".
Manole se frange cand Bogumil ii raspunde tot cu o intrebare:
"daca intru vesnicie bunul Dumnezeu si crancenul satanail sant frati? Si daca isi scimba obrazarele inselatoare ca nu stii cand e unul si cand e celalalt? Poate ca unul slujeste celuilalt...si-atunci, toate socotelile mintii stangace sant fara de rost si singura stapanitoare ramane credinta sangeroasa, pe care noi oamenii o aducem cu noi din intunecime de veac".
Erezia il tulbura pe Manole si, neputand sa se mai sprijine pe calculele lui rationale, solutia jertfei pentru a impaca puterile ascunse care i-au pricinuit 77 de prabusiri ale zidurilor si muncii lui, il ispiteste. In disperarea lui, se cearta prometeic cu cerul care nu-l poate ajuta. Este convins ca pentru pentru a realiza manastirea trebuie sa dea "spicul cel mai scump si cel mai curat" din sufletul lui. Dupa ce Voda il anunta prin soli ca nu mai poate astepta decat trei zile, Manole este nevoit sa fagaduiasca pentru ultima oara. O parte dintre zidarii lui cred ca acest legamant este o nebunie care-l "repede in moarte", o mare primejdie. In sfarsit, Manole devine artistul fascinat de imaginea ideala a unei opere care trebuie sa se realizeze, de visul lui sublim. El invinge indoielile zidarilor care vor sa dezerteze:
"Si acum vreti sa plecati in rusine, cand inca nimic n-a stat? Toata tara ne priveste, vreti sa sfarsim in batjocura? Cui nu i se rascoala sangele gandindu-se ca munca a fost in desrt? Dar facut-am oare in afara de munca o jertfa- o singura jertfa smulsa din viata noastra- pentru zid?"
El reuseste sa le transmita zidarilor lui patima de frumos. Al optulea zidar rosteste cuvinte de extraz: :Santem bolnavi de ea. O simtim in vazduh ca o matase".
Pretul sublimei realizari este crancen. Manole le cere tovarasilor lui sa accepte ca sa se cladeasca in zid o viata scumpa de om: "jertfa va fi sotie care inca n-a nascut, sora curata, fiica luminta".
Manole ii sileste sa jure, zidarii se banuiesc unii pe altii, se leapada de juramant, dar si-l tin atunci cand o vad pe Mira, sotia lui Manole sosind. In viziunea lui Blaga, juramantul se ridica la dimensiunile unei fatalitati coplesitoare, de forta "elenicului destin".
Cand apare Mira, zidarii o primesc "cu fete de morti", incat chiar ea le spune: "Tot a pierit din oasele voastre: carne, lumina, suflet si voinicie.Manole spune: "Juramantul i-a intepenit aici pentru totdeauna". Sant impresurati de soarta, fara scapare". Mira devine "o mireasa a mortii" ca-n miturile stravechi, iar zidirea ei un joc, ca si moartea ei insasi un joc: "jocul e scurt, dar lunga si fara sfarsit e minunea". Altadata se jucase cu ea in iubire "de-a viata", acum se joaca de-a moartea, zidind-o. Actul al patrulea incepe cu Mira acoperita de tot in zid peste care "cade un manunchi de raze". E un freamat de munca si de unelte. Zidarii nu sant psihologii individuale, ci ca-n teatrul expresionist specificati ca niste categorii: intaiul, al doilea al treilea. Ei lucreaza cu dejnadejde, cautand sa acopere durerea in revarsarea lor de energie, indemnandu-se unul pe altul:
"Zvarliti tencuiala pe coapse si os,/ sa-nchidem viata in zidul de jos./ Ucideti nadejdea de casa si vatra,/ Claditi-mi lacas din lumina si piatra./ Isteti fiti ca serpii si blanzi ca porumbul./ Urmati-mi masura. Dati sfoara si plumbul./ Obliti caramida cu ochiul de apa./ Vai cine ne-ndruma? oh, nimeni nu scapa".
Manole ii zoreste pe zidari, e inebunit de vaierul ce se aude din zid, urla plesnind peste ei un bici fantastic de lung:
"Lucrati, baieti! Oh, deasupra aceleiasi pareri, fara s-aduca vindecare, soare si ceruri mari. Sufletul a baut fapte si povesti amare. Lucrati zidari!"
Disperarea il inebuneste, el pune mana pe spargator si loveste in zid sa-l distruga, sa elibereze victima, dar vaierul a incetat. In viziunea personajelor prinse intr-un ritm nebunesc, elementele expresioniste sant evidente: lucrand ca niste posedati, personaje lipsite de individualizare, supuse unor impulsuri ale inconstientului.
In actul al cincilea, calugarii fanatici si boierii incruntati, ii cer lui Voda sa-l pedepseasca pe Manole pentru omor. Multimea se impotriveste, murmura. Voda e incantat de frumusetea unica a manastirii: "sta aici de piatra si totusi pare asa de usoara ca ar putea sa pluteasca si pe mare".
Manole coplesit de vina lui tragica, isi strange pumnii impotriva credintei, impotriva puterilor supranaturale care au pus in el patima cladirii ca un foc ce mistuie, ca o pedeapsa si ca un blestem. Desi Voda ii porunceste sa traiasca, Mesterul Manole isi sacrifica propria viata, chinuit de remuscari si de visul lui de arta, mistuitor. In legenda populara, moartea lui Manole era dictata de vointa domnului, de o forta exterioara; in piesa lui Blaga, Manole se jertfeste in mod deliberat pentru a desavarsi creatia artistica, la a carei temelie isi ingropase ce avea mai scump. Manole este un erou tragic, el a luptat impotriva unui destin, unui blestem de nedepasit care pana la urma la zdrobit.Aceasta nuanta de fatalitate, specifica tragismului, lipseste in categoria dramaticului, in care omul lupta cu destinul cu arme egale.
Caderea Mesterului Manole este tragic- sublima pentru ca e vorba de prabusirea unei valori umane: a fost determinata de credinta intr-un ideal. Piesa lui Blaga canta un imn pasiunii pentru frumos a omului, cazut prin optiunea lui, nu sub teroarea unei superstitii. George Calinescu, mai recent Eugen Todoran, au subliniata ideea ca opera artistica iesita din jertfa omului capata o existenta independenta de creatorul ei, devine anonima. Posteritatea isi va aminti de artist, dar fara sa-l numeasca. Este tristetea exprimata de Al treilea zidar:
"Vedeti, frati, atat ramane dupa noi: infaptuirea, si inca, vuietul neschimbat al apei si poate tristetea unei legende, dar nimic din zbucium".
Lucian Blaga, nu numai in teatru, dar si-n versuri, avea viziunea unui poet, ctitor anonim de fantani, care sapa; nu numai pentru a da de apa, ci si de a descoperi stele, asemenea celor de pe cer. Mit la miturilor, capodopera a literaturii romane, ca de altfel intreaga creatie a lui Lucian Blaga, drama "Mesterul Manole" aduce ca si "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii", dovada maiestriei, a talentului scriitoricesc, a conceptiilor filosofice, artistice si al rafinamentului intelectual circumscris in universalitate, in reprezentarea spiritualitatii romanesti si prin literatura lui Lucian Blaga si a capodoperei arhitectonice care ramane: "Manastirea de la Curtea de Arges".
|
|
