|
Acasa » REFERATE » MIRCEA ELIADE PERSONALITATE COMPLEXA A CULTURII ROMANE
MIRCEA ELIADE PERSONALITATE COMPLEXA A CULTURII ROMANE
Referat "Mircea Eliade-personalitate complexa a culturii române"
Pe cât este de simpla si de lineara biografia lui Mircea Eliade, pe atât este de complexa personalitatea operei sale stiintifice si literare. Doua spatii luxuriante stau la baza acestei zidiri de sine: clasa si mansarda. In prima are loc o examinare neantrerupta a lecturilor, de cele mai multe ori direct în franceza, adeseori în engleza sau în germana, dupa cum intrau ele în bibliografia colegilor de clasa de la celebrul liceu bucurestean "Spiru Haret" (de unde Constantin Noica este silit sa plece pentru a-si salva pletele). In a doua, unde locuia se petrec acele descoperiri eclatante, pe care sinele în cautare de sine le realizeaza pândindu-se cu patima iscoditoare si cu frânghia de dupa raftul bibliotecii.
Despre aceste spatii esentiale, în care s-au format categoriile fundamentale ale personalitatii sale, marele savant si scriitor va vorbi de multe ori în proza si în memoriile de mai târziu. Acolo îsi au radacinile, dupa cum afirma el însusi, nu numai atributele tariei sale de caracter, cu o tenacitate si o putere creatoare iesite din comun, dar si liniile generale ale dezvoltarii sale intelectuale, cu optiunile constientizate de timpuriu. Noptile petrecute în mansarda împreuna cu scrierile lui Sincai si ale lui Hasdeu, cu istoria filologiei române de Seineanu si cu istoriile lui Iorga, lecturile din seria "Bibliotheque de Philosophie Scientifique", cartile lui Balzac si ale lui Dostoievschi, istoriile lui Tacit si Sanctuaires d'Orient de Schure, povestirile despre profetii Indiei vechi sau "La cite antique" de Fustei de Coulanges dau o masura a sensului în lupta cu sine, dar si o perspectiva a drumului viitor.
Sunt prefigurate în aceste spatii mirabile pasiunile de o viata pentru adâncimile istoriei neamului sau european si ale umanitatii planetare. O profunda nostalgie a originilor cutreiera câmpurile sufletului adolescent al savantului, care se lasa cotropit de magia corespondentelor si de completitudinea organica a întregului cu o disponibilitate romantica nesatioasa si cu o trufie renascentista de neanfrant. Vocatia pentru marile constructii îl leaga de Eminescu si de Hasdeu, de Iorga si de Balzac, pe când intuitia sa înnoitoare îl situeaza definitiv în galeria marilor fondatori ai umanismului universal. A fost seful necontestat al generatiei 1930 si profesorul de o viata, fara sa abandoneze vreodata harnicia elevului care aduna informatie cu informatie,într-o bibliografie extenuanta, continuata pâna la sfârsit. Aproape nimic din prefigurarile de atunci nu a ramas nevalorificat. Aproape tot ce se afla în marea constructie definitiva, a fost anticipat în intuitiile din clasa si mansarda de început. Iata un examen suprem de constanta si continuitate.
Mircea Eliade s-a format în tentativa de a edita opera lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, cu al carui destin s-a contopit în viziunea pentru sintezele vaste. Opera lui stiintifica si filosofica cuprinde,pe de o parte, seria de monografii tematice, prin care spiritul sau analitic se manifesta cu o acribie dezlantuita si cu o putere de sistematizare greu de egalat. Pe de alta parte, statura savantului este aureolata de câteva lucrari de mare sinteza, unice prin viziunea integratoare si prin coerenta arhitectonica.
Seria de monografii tematice este consacrata studiilor despre alchimia babiloneana si alchimia asiatica, despre cosmologia babiloneana si despre samanism, despre tehnicile arhaice ale extazului si despre tehnicile yoga, despre raporturile dintre sacru si profan si despre morfologia miturilor, despre reintegrarea în ciclurile renasterii universale si despre nostalgia originilor, despre ispitirile eternei reantoarceri si despre anumite structuri religioase zonale, cum ar fi religiile australiene sau geto-dacice, reverberatiile universale ale unor tipologii folclorice de tipul legendei despre Mesterul Manole s.a.m.d. Asemenea cercetari si ipoteze morfo-tematice sunt risipite de-a lungul întregii vieti a marelui savant, unele publicate în reviste stiintifice sau în brosuri, altele cuprinse în antologii multiple sau ramase în prelegerile universitare ori în comunicarile tinute in nenumaratele congrese pe care le-a onorat cu o generozitate iesita din comun. A lasat câteva monografii esentiale pentru românism, între care "De la Zalmoxis la Gengis - Han" (1970), "Comentarii la legenda Mesterului Manole" (1943) si "Românii,latinii Orientului"(1943). Asociate cu Studiile asupra credintelor traco-geto-dace constituie adevarate acte de capatâi pentru interpretarea experientei spirituale a neamului sau.
Pe temelia acestor cercetari partiale, paralel cu ele si ca o consecinta a lor, Mircea Eliade elaboreaza marile sinteze despre evolutia morfologiilor religioase în istoria umanitatii. Ele sunt, în principal, doua: "Tratat de istoria religiilor" (1949) si "Istoria credintelor si a ideilor religioase", în trei volume, (1976-1983). Tratatul, dupa cum însusi marturiseste, este conceput si dezvoltat în perioada razboiului, pe timpul angajarii autorului în diplomatia României. El urma sa îmbrace forma unei tetralogii, care sa cuprinda: o prezentare a structurilor si morfologiei sacrului (1); o antologie comentata de texte(2);o bibliografie critica comentata (3) si,în încheiere, o istorie a credintelor si ideilor religioase (4). Prima parte a tetralogiei o redacteaza, în limba româna, cu scopul publicarii în Editura Fundatiilor Regale din tara, sub titlul: "Prolegomene la istoria comparata a religiilor", însa prietenii lui francezi, profitând de asezarea sa la Paris si de noua configuratie politica a spatiului european de dupa razboi, o traduc în franceza si o recomanda marelui editor Gustave Payot. Acesta o accepta sub conditia schimbarii titlului în "Traite d'Histoire des religions". Asa s-a închegat biografia uneia dintre cartile fundamentale pentru umanismul acestui veac. Cea de a doua îsi are originile, dupa cum tot autorul va spune, în cursurile de istoria religiilor tinute între anii 1933 si 1938 la Universitatea din Bucuresti si reluate la Ecole des Hautes Etudes din Paris (1946-1948) si la Universitatea din Chicago, începând cu anul 1956. Cartea porneste de la teza unitatii profunde si indivizibile a spiritului uman, în pofida dispersiunii manifestate în timp si spatiu. Intrata relativ repede în bibliografia fundamentala a umanismului universal, paralel cu constituirea catedrei speciale Mircea Eliade la Universitatea din Chicago, "Histoire des croyances et des idees religieuses" este conceputa în trei volume, pe care colectivul de colaboratori le amplifica la patru, desi marele savant insistase asupra unui proiect definitiv sistematizat într-un singur volum, nu mai mare de patru sute de pagini. Despre aceasta constructie, înca înainte sa fi fost definitivata, Emil Cioran afirma în celebrele "Exercitii de admiratie" ca este documentul unei lumi religioase fara religie, deoarece este populata cu nenumarati dumnezei si nu este pusa sub ocrotirea unui dumnezeu adevarat, de care sa te poti sprijini prin credinta.
Integrata organic acelorasi structuri culturale, ideatice si sufletesti opera literara a lui Mircea Eliade contine cea mai de seama experienta a fantasticului românesc si, probabil, una dintre cele mai reprezentative ale prozei fantastice europene. Ea are la baza un exercitiu al formelor literare practicat aproape toata viata si aproape numai în limba româna. Acest exercitiu contine, în principal, articole de critica si teorie literara, pagini de teatru, memorialistica, povestiri, nuvele si romane. Dintre acestea i-au retinut interesul în mod deosebit speciile prozei; începând cu jurnalul memorialistic si continuând cu povestirea si nuvela, pâna la romanul de mare complexitate. Etapele creatiei literare a marelui scriitor dimensioneaza totodata câteva vârste esentiale ale fantasticului românesc.
Dupa exercitiile, mai degraba de ghiozdan, concretizate în povestirile din epoca scolara si în Romanul adolescentului miop (o sursa importanta a luptei pentru formarea de sine), opera literara a scriitorului cunoaste, potrivit sistematizarilor operate de analisti, o prima etapa creatoare, diseminata într-o faza indica si într-o faza existentialista. Aici se integreaza "Maitreyi", "Izabel si apele diavolului", cu spiritualismul lor amestecat într-un erotism dens, dar cu tesaturi morfotematice mai curând anglo-saxone, transcrise dupa lecturi si modele cu o anumita notorietate publicitara. Faza existentialista este consacrata, în principal, de romanele "Intoarcerea din rai" si "Huliganii", documente semnificative pentru criza totala a valorilor morale si intelectuale într-un timp european cutremurat de invazia fascista. Produse ale anilor 1934-1935 aceste romane reflecta tensiunile politice si sociale traduse în greve, agitatii comuniste si replici de dreapta, într-un razboi ce ameninta sa cuprinda strada si sa suprime democratia. Conflictul existential cu motivatii ideologice da substanta definitiei estetice a cartilor respective ca romane de factura ideologica, existentialista.
Intre aceste doua faze analistii plaseaza Lumina ce se stinge, un roman aproape joycian (Eugen Simion), scris parca anume pentru a elibera constiinta autorului din captivitatea indica, dupa cum avea sa marturiseasca autorul însusi în fragmentele memorialistice de mai târziu.
Cea de-a doua etapa creatoare cuprinde proza fantastica a scriitorului, în care marile simboluri indice sunt confluente cu simbolurile folclorice românesti, conferind substantei narative pe de o parte legitimitatea originala în universalitate, iar pe de alta parte o valoare tensionala cu puternice reverberatii în registrele estetice. Deloc întâmplator expresiile cele mai înalte ale creatiei literare a scriitorului apar tocmai la intersectia acestor determinari exponentiale. In aceste serii analitice sunt grupate chiar marile creatii din proza lui Mircea Eliade: "Domnisoara Christina", "Sarpele", "Secretul doctorului Honigberger", "Nopti la Serampore". Daca le adaugam operele de dupa razboi, considerate în general ca expresii ale ultimei vârste creatoare (La tiganci, Les trois grâces, Noaptea de Sânziene, Fata capitanului, Douasprezece mii de capete de vite, Pe strada Mantuleasa) avem tabloul apoape complet al contributiei marelui scriitor român la dezvoltarea prozei fantastice europene, în cele din urma la redimensionarea problematicii romanului european modern.
Desigur, proza lui Mircea Eliade nu poate fi separata de cercetarile marelui om de stiinta. Aplicatia teoretica a savantului se exprima si pe câmpul esteticii romanului, ceea ce face mai usor de urmarit sistemul narativ si întregul univers de plasmuiri literare. El spune direct ca nu numai descrierea unei boli, a unei meserii sau a unei cocote se legitimeaza în roman, ci si lupta apriga a omului cu propriile gânduri, viata aspra a omulu între carti. Aceasta perspectiva noua a dramei umanului, proprie lumii acestui veac, prefigureaza descoperirea orizontului metafizic al prozei, prin depasirea spatiului social si a spatiului psihologic în care s-a abandonat pâna acum. Mircea Eliade spune ca: "epicul pur este o prostie, ca si poezia pura. O mare creatie epica reflecta în buna masura si mijloacele de cunoastere ale epocii, sensul vietii si valoarea omului, cuceririle stiintifice si filosofice ale veacului" (Teorie si roman).El crede ca proza lui Balzac, a lui Tolstoi, a lui Dostoievschi sau a lui Thomas Mann sunt tocmai expresii ale acestei naturi conceptuale, prin care teoria intra în roman: nu aruncata cu lopata, precizeaza autorul, ci mediata de structurile personajelor în miscare. Când va izbuti sa ofere umanitatii câteva personaje mitice semnificative, capabile sa se sinucida, spune scriitorul, nu din pricina mizeriei si nici din dragoste, ci în înclestarea cu realitatea ontologica, atunci proza româneasca va fi legitimata în universalitate, deoarece ea traieste aceasta conditie uluitoare de "autodepasire stupefianta, revolutionara" (Despre destinul romanului românesc).
Perspectiva acestei constiinte teoretice modeleaza aproape toate miscarile de planuri din proza lui Mircea Eliade. El recupereaza cele doua nivele existentiale adânci ale fiintei, încercând o valorificare a lor plenitudinara. Dupa cum Dostoievschi, în viziunea lui Mircea Eliade, daduse reprezentari atât pentru Paradisul, cât si pentru Infernul din adâncimile fiintei, proza sa tinde catre aceleasi determinari de fond. Asa se face ca în structurile prozei lui Mircea Eliade sunt ridicate la lumina normele vietii subterane care dezvaluie existenta unui nou continent mental pentru sensibilitatea europeana moderna: un continent traversat de actele unor trairi macar tot atât de profunde cum sunt trairile date de confruntarile constiintei sociale,sau de impresiile câmpului psihologic al personalitatii.
Materia prozei lui Mircea Eliade este încarcata de structuri existentiale dedublate. Depasirea lumii simturilor comune, simultana cu iesirea din timpul consecutiv traduce personajele într-un univers bazat pe alte legi existentiale, cu perceptii transcedentale, cu miscari dincolo de granita mortii, într-un spatiu suprarealist, dintr-un timp compact, rupt de sub regula ireversibilitatii. Aceste scenarii luxuriante aduc la suprafata judecatii critice câteva spatii admirabile pentru confluenta lumilor duble: erotismul (Sarpele, Maitreyi, Domnisoara Christina), exercitiul anchetei (Pe strada Mântuleasa, Les trois grâces), mecanismul verbal de mântuire prin scris ori prin poveste etc.
Fireste, un loc de seama în aceste plasmuiri cu oglinzi magice îl au toposul si hartile de nume. Ce încarcatura semantica a depus oare Mircea Eliade în aceste liste nominale ciudate: Mântuleasa, Teleorman, Caldarusani, Bucuresti, Frumoasa, La tiganci ? Nu cumva trebuie sa ne asteptam la identificari de semne pe un itinerar initiatic, în care deocamdata numai Bucurestiul pare a fi recunoscut de critici.
Asumarile de acest tip sunt confirmate chiar de marele scriitor, daca afirma ca Bucurestiul este pentru el centrul unei mitologii inepuizabile, dupa cum orice oras natal devine un centru mitic, într-o mare geografie a sacrului (L'epreuve du Labyrinthe). Rezulta ca situarea litcraturii ca "fiica a mitologiei" nu este deloc un simplu artificiu retoric. Mircea Eliade crede cu adevarat ca povestirea, câta vreme prelungeste miturile în lumea profana si întâmplarile lumii profane în mit, este un exercitiu de vindecare si de salvare înca viu si suficient de productiv. Aceasta credinta explica suficient, pentru cei multi care nu au putut întelege, motivele revenirii marelui savant cu atâta insistenta, de-alungul întregii sale vieti, la experientele scrisului literar. Determinarile de acest tip au îmbogatit istoria literaturii române cu câteva capodopere {La tiganci, Maitreyi, Pe strada Mântuleasa, Domnisoara Christina}, consacrând în literatura moderna a lumii experienta fantasticului blând, propriu culturii române, complet diferit de viziunile sumbre, grotesti, terifiante ale fantasticului desacralizat european. Spunând ca marele scriitor a dedus fantasticul literar ca pe un privilegiu al românilor nu facem decât sa admitem ca stralucirea cu care a semnificat aceasta realitate devine ea însasi un privilegiu pentru români.
|
|
