|
Acasa » REFERATE » NOI COMENTARIU, NICHITA STANESCU
NOI COMENTARIU, NICHITA STANESCU
Referat Noi de Nichita Stanescu, Noi comentariu
Poezia Noi de Nichita Stanescu, este o oda închinata poporului, noua, românilor, continând elementele unei meditatii poetice.
Ea exprima în primul rând legatura organica dintre poporul român si pamântul în care îsi are radacinile de veacuri. Poezia defineste metaforic profilul moral al neamului nostru, raportându-1 la glia strabuna si la istoric.
Universul liric se concentreaza în jurul a doi termeni poetici care se definesc unul prin celalalt: "noi" si "pamântul".
In prima strofa, printr-un sir de metafore spijinite pe verbele "suntem" si "stim ", repetate simetric, sunt definite însusirile morale ale poporului nostru.
Prin versul: "Voi suntem seminte " se identifica unirea simbolica dintre noi si pamântul pe care traim. Metafora ascunde sensurile germinatiei, ale vietii, caci samânta rodeste unindu-se cu pamântul din care îsi trage sevele si fara de care nu poate încolti si da viata. Versul sugereaza deopotriva faptul ca noi constituim germenele tuturor valorilor spirituale ale acestui pamânt. In virtutea acestei simbioze între pamânt si oameni apare si dreptul nostru asupra acestui pamânt, pe care dainuim de veacuri ca popor si care ne apartine "Noi suntem seminte si pamântul e al nostru ".
Aceasta profunda si trainica legatura dintre noi si glia tarii genereaza constiinta noastra ca popor Noi "stim cel mai bine " ca ne-am nascut si traim pe acest pamânt si mai stim care este menirea noastra ca popor: "stim cel mai \ bine locul si patima si rostul, / stim cel mai bine legea si mersul înainte "., Aceste doua versuri subliniaza taria constiintei noastre nationale, relatia dintre trecut (traditie) si viitor ("mersul înainte "). Poetul afirma ca suntem constienti de locul nostru în spatiul geografic si in istorie, ca ne stim iubirea fata de tara si pentru care am luptat si am patimit ("patima") si mai ales "rostul", modul propriu de a ne întocmi existenta. Având constiinta acestor însusiri, "stim cel mai bine" sa ne rosmim existenta, "mersul înainte", în functie de legea nescrisa a acestui pamânt si de ceea ce se potriveste fiintei noastre spirituale. Verbul "ai sti" repetat la începutul versurilor si utilizat la indicativul prezent (prezentul etern) subliniaza constiinta de sine a poporului, faptul ca existenta si daruirea noastra ca popor sunt reflexul respectarii "legii" nescrise a traditiei si cunoasterii profunde a sensului devenirii noastre, a progresului.
Ultimul vers continua simetric definitia metaforica începuta în primul vers prin reluarea verbului "a fi" Aici sunt fixate alte doua însusiri ale spiritualitatii noastre nationale. Ele definesc atitudinea noastra în istorie. Metafora "lacrima" exprima sensibilitatea românilor pentru tot ceea ce ne înconjoara, dar este si o sugestie a suferintei, a momentelor de grea cumpana prin care a trecut poporul nostru în istoria sa zbuciumata. Cealalta metafora, aflata în antiteza cu prima, "dinte" sugereaza dârzenia si hotarârea cu care noi ne-am împotrivit tuturor acelora care ne-au calcat pamântul, nesocotind ce-i al nostru.
In strofa a doua sunt conturate alte trasaturi definitorii ale acestui sugestiv portret moral. Demnitatea este puternic marcata prin forma negativa a verbului si prin selectia pronumelor negative: "Nu cerem nimanuia nimic". Noi ne-am faurit singuri existenta si istoria. Românii au fost înzestrati cu o fire deschisa si prietenoasa care i-a facut sa vietuiasca în buna întelegere cu vecinii: "Insa\ oricine / daca el vrea-l numim si prieten si vecine".
La acestea, se adauga ca o pecete a fiintei noastre, darul ospitalitatii sugerat prin simboluri traditionale "pâinea si sarea". Versurile: "Aici si pâinea, sarea, noi o avem la masa, / caci ne-am facut-o singuri, zidindu-ne o casa " definesc alte însusiri morale. Prin harnicie, printr-o munca pasnica si tenace, am facut ca masa sa ne fie îmbelsugata. Simbolul "casei" aduce noi semnificatii. El sugereaza tara, spatiul acela unic al dainuirii si al statorniciei noastre ca popor. Zidirea casei prin propriile noastre puteri subliniaza si harul nostru de constructori, trimitând la daruirea si jertfa Mesterului Manole. Casa înseamna si caminul, spatiul cald si ocrotitor al familiei. Aceste versuri, continând simboluri traditionale ("pâine", "sare", "masa", "casa"), exprima concis mândria de a ne fauri propria existenta, "rostul" nostru ca "stapâni peste pamânt".
In strofa a treia se desavârseste frumusetea morala a poporului nostru. Bunatatea si modestia sa stau la baza prieteniei si întelegerii noastre cu ceilalti: "Nu zicem rau de nimeni, stapâni peste pamânt". Istoria ne este chezasie. Acesta ne-a fost pamântul. Aici am stat, n-am râvnit la bunurile altora si n-am dusmanit pe nimeni. Ne-am aparat cu demnitate fiinta, pastrând cu respect legatura sfânta cu glia si cu stramosii: "Noi suntem în picioare, sub noi strabunii sunt". Jertfa strabunilor da tarie urmasilor în mentinerea demnitatii si a fiintei noastre nationale. Ideea continuitatii este sugestiv reliefata. Strabunii reprezinta radacinile acestui neam, puternic înfipte în pamântul tarii. Prin aceste radacini, noi continuam istoria poporului, care va dainui etern ca în Coloana brâncusiana a infinitului. In spiritul respectului fata de înaintasi, noi avem datoria de a continua demn prin munca pasnica, stradania lor, veghind neancetat asupra împlinirii propriului nostru destin.
Definind metaforic poporul român în raport cu pamântul, cu istoria si cu traditiile sale, poetul contureaza o imagine sugestiva a locului sau în istoria omenirii. Ultimele doua versuri se constituie într-o concluzie a întregii poezii. Valorile morale ale românilor le dau dreptul sa traiasca în libertate si pace, oferind un exemplu întregii lumi: "De-aceea poate-n libertate sa luceasca / deasupra noastra, universala bolta albastra". Metafora "universala bolta albastra" proiecteaza sugestiv locul nostru distinct în universalitate.
Nichita Stanescu reuseste sa dea o definitie lirica originala a poporului nostru. Bazându-se pe câteva convingatoare cuvinte-simbol ("seminte ", "pamânt", "rost", "lege", "lacrima", "dinte", "pâine", "casa" etc.) încorporate cu ajutorul verbului "a fi" într-o sugestiva tesatura de metafore, epitete, repetitii, constructii simetrice, poetul a redat sugestiv specificai nostru national, cu o larga deschidere spre universal. Deci printr-o structura concisa de numai trei strofe, Nichita Stanescu a definit într-o spirala ascendenta personalitatea singulara a poporului român legând trecutul de viitor, traditia de "mersul înainte ", încadrând identitatea noastra nationala în context universal.
Versificatia poeziei amplifica solemnitatea poeziei: rima împerecheata, ritmul iambic si masura ampla de paisprezece silabe, redând tumultul ideilor si al sentimentelor.
|
|
