|
Acasa » REFERATE » O MOARTE CARE NU DOVEDESTE NIMIC REFERAT
O MOARTE CARE NU DOVEDESTE NIMIC REFERAT
Referat "O Moarte care nu dovedeste nimic" Anton Holban
Romanul nostru nu exceleaza în studiul analitic al cazurilor de constiinta. Cu exceptia d-nei Papadat-Bengescu, a "Omului descompus" al lui Aderca, a patrunzatoarei analize a geloziei din primul volum al romanului "Ultima noapte de dragoste, prima noapte de razboi" al lui Camil Petrescu si a cîtorva pagini de debut din Matusa Matilda a d-rei Stahl — domeniul e aproape virgin.
In subtilitatile psihologismului, scriitorul trebuie sa duca un desavîrsit calm si un fel de atenta auscultatie în propriul lui suflet. Autobiografia poate fi usor poetizata, deformata cu închipuirea, proiectînd-o în planuri ideale, care nu se mentin în sinceritate decît prin punctul de plecare în contact cu realitatea de la care a deviat. Transformata în investigatie lucida, ea devine un simplu instrument de cunoastere, o descindere în uman, urmarind sa descifreze un tip psihologic. Daca porneste de la un substrat autobiografic, romanul de analiza se conciliaza într-o generalitate abstracta si oarecum obiectiva prin efortul de a deslusi mecanismul intim al unei pasiuni.
D. Anton Holban reuseste sa se sustraga primejdiei de a poetiza pe un pretext de psihologie, fiindca eroul sau, Sandu, urmareste nu numai o confesiune, dar si o definire în marginile unei experimentari a propriului temperament.
In romanul de analiza sinceritatea se confunda cu luciditatea. Ispita de a se idealiza într-o confesiune nu este un criteriu legitim de a condamna un gen anatemizat de Brunetiere ca o falsa "literatura personalista". E o eroare de dogma clasicizanta si un scrupul de moralist, care confunda confesia artistica cu un act de ispasire crestina.
Eroul lui Holban, studentul Sandu, îsi povesteste la persoana întîi variatiile iubirii pentru o colega a sa, Irina, cautând sa defineasca, într-un dublu plan, doua temperamente si doua inteligente opuse. Sandu e un orgolios si un timid, un intelectual care îsi cauta un fel de auditor restrîns în sufletul unei femei si un febril neurastenic, traind cu iluzia dominatiunii în iubire, în care se considera mai mult spectator decît serios angajat. E un suflet mai ales livresc, leganat în confuzia ca viata e un teren de experienta pentru eul lui si ca iubirea se poate discuta si combate asemenea unei carti. Un romantism nemarturisit îl împinge la un sistem întreg de perfectare a iubitei; fac lecturi împreuna, îi stabileste un program de studii, îi inoculeaza propriile gusturi, cautînd sa-i formeze o personalitate, care nu este altceva decît dublul personalitatii lui. Acaparator absolut, se vede necontenit contrazis de realitate. In timp ce imaginatia lui activeaza cu iluzia izbînzii, se vede treptat dezmintit; e firesc, din aceasta cauza, sa-si creeze o noua superioritate, aceea a judecatorului dezamagit, fata de superioritatea initiala, în baza careia credea sa-si poata impune individualitatea unei alte fiinte. Este, o certa contradictie în structura morala a acestui îndragostit; o nevroza specifica îl mineaza, fara ca el sa-si dea seama; prin aceasta trasatura interioara, autoanaliza duce la crearea unui tip si da o valoare de document sufletesc romanului. Sandu afirma ca îsi petrece vremea cu Irina din obisnuinta si plictiseala; se considera un sacrificat, care face concesii vietii erotice. Eroarea lui, inconstienta mai mult, este de a nu crede în dragoste. Totusi, dintr-o livresca hipertrofie, se doreste un donjuan, se dezgusta de pierderea unor posibile aventuri cu alte femei, mîhnit ca-si risipeste vremea cu o fata mediocra.
Egoismul si egocentrismul nu sant, desigur, o dispozitie naturala în iubire. Abandonarea în combustia clasicului "egoîsme a deux" este semnul pasiunii autentice. Reticentele morale, analiza fiecarei vorbe si atitudini, regretul o data angajat în jocul erotic, impresia de nenorocire perpetua si de plictiseala insuportabila creeaza un fel de falsa disponibilitate interioara, de care este devastata dragostea lui Sandu. Neputinta de a iubi i se pare astfel o realitate naiva, stapînirea de sine o certitudine si indifernta la durerea altuia un semn al" superioritatii.
Aceasta forma neurastenica a iubirii îl duce pe Sandu, în etapele esentiale ale confesiunii, la dubiu integral. Se îndoieste de propriile lui stari sufletesti si de ale Irinei. Se vrea iubit si nu este sigur de pasiunea femeii. O considera usurateca si fiindca i s-a dat i se pare ca savîrseste un act mecanic ori de cîte ori o poseda. Dupa fiecare scena de acest fel el se considera eliberat; descarcarea nervoasa îl calmeaza, obsesia se risipeste si iata ca îsi poate îngadui vesnica lui ipoteza linistitoare: Irina e dominata de el, fara ca sa se simta angajat într-o pasiune reciproca. Jurnalul lui Sandu s-ar fi putut întinde, pe aceste alternante, pe mii de pagini, fara o solutie concludenta.
Barbatul care se socoteste atît de lucid în analiza careia se supune cu o amara voluptate n-are totusi intuitia dragostei — mai just, a femeii. Plecat la Paris, punînd între slabiciunea lui si mobilul de incitatie distanta, nu-si cîstiga linistea. Pasiunea este o ardere launtrica, în timp; e de ajuns sa se simta singur, ca închipuirea si curiozitatea sa-i sfarâme presupusa indiferenta.
Irina îi pusese odata categorica întrebare: "Ce ai de gînd sa faci cu mine ?" Sandu, tip de vointa fragila, afectat de neputinta de a conchide, da un raspuns logic, dupa
structura lui: îi da libertatea si chiar o sfatuieste sa se marite. In raport cu încercarile Irinei de a se casatori, intervine Sandu cu vechile rationamente: ironizeaza pe candidatii eventuali, subliniindu-si indirect superioritatea. Intr-o problema în care femeia îsi pune sufletul si simturile, barbatul activeaza cu ratiunea. Planurile sunt contradictorii si drama se petrece pe doua paralele fara punct de tangenta. E de ajuns însa ca Irina sa se descatuseze de cercul vicios al irezolvarii, casatorindu-se, evident din clasica razbunare a femeii care se simte parasita, ca Sandu sa reactioneze, sa se simta nenorocit si subpretuit, sa se umileasca si sa se plînga, sa caute a schimba cursul unei vieti pe care n-a acceptat-o decît ca pe un provizorat indefinit. Concesiile încep din partea lui cu aceeasi precipitare cu care pîna acum îsi aglomera rezistentele. Abia în fata faptelor îsi da seama ca a iubit-o pe Irina; crede în pasiune dupa ce a respins-o ; Sandu se descopera îndragostit cînd e prea tîrziu. Irina e dispusa sa renunte la casatorie; asigurat în parte, reintra în vechiul lui eu: iar o dispretuieste si o considera fara personalitate, iar se crede disponibil si pleaca din nou în Franta. O scrisoare a unei prietene comune îi anunta ca Irina a murit într-un accident, în munti. Dar în sufletul lui orgolios si nesigur, interpreteaza sacrificiul femeii ca o jertfa logica: "A fost convinsa ca-mi este de prisos si disparuse": supozitiile nu dorm însa nici în fata evidentii. Scepticismul barbatului hipertrofiat îsi mrngîie rationamentul cu o posibilitate, daca nu controlabila, anulatoare a durerii ca un calmant la-ndemîna foarte comod: "Poate a lunecat". Pe aceste cuvinte se încheie subtila analiza a iubirii din "O moarte care nu dovedeste nimic".
Daca romanul de analiza are predilectie pentru materialul autobiografic, tehnica lui variaza cu o suplete conforma cu timpul. Benjamin Constant a scris "Adolphe" într-o naratiune lineara si cu o liniste clasica; tot astfel si Fromentin pe al sau "Dominique". In "La porte etroite", Gide s-a folosit de aceeasi metoda, pe care a schimbat-o însa în "L'ecole des femmes" cu procedeul mai artificial a doua jurnale intime juxtapuse. Jacques Chardonne, în "Eva", a adoptat tehnica simpla a jurnalului unic, în care îsi înseamna etapele mai puternice ale unei evolutii morale într-un ciclu de sentinte si observatii interioare.
Metoda lui Holban am putea-o numi evocativa; ea se abate de la modelele cunoscute; starile sufletesti se asociaza în legatura cu incidente reale reînviate de memoria afectiva. Evolutia personajelor e urmarita mai mult în timp decît în spatiu. Analiza se-ntretaie cu evocarea, reflexia cu fulguranta plastica a faptelor mici, dar semnificative. Romanul sau e alcatuit ca un subtil mozaic, în care fragmente miniaturale, stilizate cu gratie si poetizate cu descriptii, întregesc o psihologie. Desigur ca aceasta tehnica e luata din procedeele disociative ale analismului proustian, pe care Holban l-a aplicat cu migala unui pictor care ar reduce scara de fresca la miniatura. Analiza sa lucida nu ignora gratia interioara si stilistica. "O moarte care nu dovedeste nimic" este adevarata afirmare de prozator al lui Anton Holban.
|
|
