|
Acasa » REFERATE » O SRISOARE PIERDUTA, REFERAT I. L. CARAGIALE
O SRISOARE PIERDUTA, REFERAT I. L. CARAGIALE
Referat "O scrisoare pierduta" comentariu de Ion Luca Caragiale
Comedia "O scrisoare pierduta", care a fost citita la sedinta Junimii si s-a jucat în premiera la Teatrul National din Bucuresti în ziua de 13 noiembrie 1884, este capodopera lui I.L. Caragiale, o capodopera a literaturii române si a literaturii universale, facând parte din tezaurul omenirii si jucata pe multe scene din lume.
Despre ipoteza genezei — Piatra Neamt, Curtea de Arges, Craiova, Pitesti — ca loc precis, nu putem afirma absolutul, doar vom reaminti observatia autorului. "In materie de arta, plasmuirea personagiilor este o creatiune lasata exclusiv imaginatiei si talentului autorului, care le poate gasi în orice mediu studiat adânc si vazut prin prisma personalitatii autorului".
Izvoare, texte, variante si editii succesive se gasesc minutios indicate în editia critica (Al. Rosetti, S. Cioculescu, L. Calin, 1959—1965). E clar ca reusita ei vine dupa alte piese de teatru care dovedesc un talent neobisnuit si ca el continua teatrul lui V. Alecsandri aducând însa o viziune moderna pentru timpul acela.
Tema comediei principale a lui Caragiale este demascarea prostiei umane si a imoralitatii publice si private, dezvaluirea împletirii de interese dintre doua grupari politice locale ale partidului de guvernamânt, într-un oras de provincie, capitala de judet de munte, de aceea cred unii ca e Piatra Neamt sau Pitesti etc. Autorul critica minciuna vietii politice, minciuna activitatii electorale la sfârsitul secolului al XlX-lea. El condamna prostia, imoralitatea nerusinata, farsa regimului parlamentar, coruptia. Mesajul e deci umanist, aparând omul ca valoare superioara. E de fapt comedia vietii publice si particulare din România veche, idee cuprinzatoare, corespunzatoare spiritului critic junimist, al timpului, al scriitorilor. Continutul are un puternic caracter social dar si de viata familiala. Nimeni nu se sinchiseste de nimic, imoralitatea e suverana peste tot, la toate nivelurile, în oras, în case pretentioase, la mosieri si la burghezi.
Autorul îsi exprima si aici dispretul profund fata de prostie si de regimul "curat constitutional" perimat, scotând la iveala contradictiile interne ale obiectelor.
Structura piesei, profund dramatica, scenica, acuza o geometrie impecabila, o arta ireprosabila, care tradeaza un secret exceptional al constructiei dialogului si gradarea interesului la maximum. Compozitia se limpezeste cu motivatia si intensitatile interne neîntrerupte, miscându-se totul într-un ritm viu de la confesiunea lui Pristanda pâna la cuvintele drastice ale aceluiasi politai care închide textul piesei.
Actiunea scoate în relief circumstantele în care doua tabere politice se dusmanesc, se insulta, iar în final se conciliaza. In 1883 era de actualitate (v.discursurile lui T. Maiorescu) problema revizuirii Constitutiei si acest moment se reflecta de asemenea în piesa. Noua personaje (cu Ionescu si Popescu fac unsprezece) arata ca autorul pune pret pe concentrare, cum crea Caragiale adesea: sa fie toata lumea într-o piesa, prin personaje tipice, prin tipuri memorabile, despre care G. Ibraileanu glosa cu penetratie în Creatie si analiza: trasaturile lor au un caracter de generalitate. I.L. Caragiale întelege personajele ca niste figuri complexe. Actiunea se desfasoara gradat, cuvânt cu cuvânt, replica cu replica, fiecare act având un punct culminant al sau, în afara de punctul culminant al comediei.
Actul I debuteaza cu o admirabila scena expozitiva în care se anunta pierderea unei scrisori de dragoste, în jurul careia se va petrece întreaga actiune. Punctul culminant îl constituie vestea ca Nae Catavencu nu vrea sa restituie scrisoarea decât în schimbul asigurarii ca va fi designat candidat pentru un loc de deputat, si aparitia lui Zaharia Trahanache care anunta ca a descoperit o plastografie a lui Catavencu.
Actul al doilea începe cu numaratoarea voturilor posibile si cu teama lui Farfuridi si Brânzovenescu ca vor fi tradati, adica partidul din care fac si ei parte sa sustina un candidat al opozitiei, la care Trahanache raspunde cu fel de fel de teorii si spune ca nu stie nimic, apoi iese. In scena a IX-a este întâlnirea dintre prefect si posesorul scrisorii, o scena tipica si de nuante caracterologice memorabil prinse, gradat, redate, în care vedem tehnica santajului si a tranzactiei. Apoi apare Zoe. Momentul culminant îl constituie decizia lui Tipatescu si Zoe de a sustine pe Catavencu.
Actul al III-lea cuprinde doua parti, dominate de discursul agramat, de betia de cuvinte, al lui Farfuridi (prima parte) si de discursul categoric demagogic al lui Catavencu (a doua parte) pâna la punctul culminant când se pronunta numele candidatului propus de centru, dupa care urmeaza vacarmul si bataia (scena 7), dupa obiceiul electoral de zeci de ani, satirizat în poezii publicistice, -în piese de teatru, de atât de multi autori.
Actul al IV-lea aduce înfrângerea lui Catavencu si alegerea senilului Agamita Dandanache, "luptator" de la 1848, adevarat maestru al santajului, de vreme ce cu o scrisoare bine pastrata îsi poate asigura alegerea perpetua, în toate legislaturile. Salvat de consecintele unei plastografii, Catavencu accepta ce i-a ordonat Zoe si conduce manifestatia în cinstea noului ales. Punctul culminant al acestui act îl constituie momentul când Catavencu îngenunche în fata Zoei si se supune celor patru conditii dictate de dânsa, deci capitulând înaintea celor doi adversari: Zoe si Dandanache. Femeia nu e proasta si nu a iesit batjocorita.
Geneza interioara provine din experienta de gazetar a Iui Caragiale si din observarea tipurilor vremii sale, cu optiunea cunoscuta pentru Dandanache, care e mai sinistru decât Catavencu.
"O scrisoare pierdută" cuprinde o galerie de tipuri ilustrative pentru epoca străbătură de Caragiale. Dar un personaj aparţine unei clase sociale, unei naţiuni, aparţine umanităţii prin trăsăturile general-umane, însă are şi însuşiri proprii lui însuşi, încât poate fi imediat identificat pe linie caracterologică. Sunt trăsături comune şi trăsături individuale, care se topesc în realizarea tipului. Mijloacele prin care sunt realizate aceste tipuri sunt în acelaşi timp procedee de realizare a comicului de moravuri, de caracter, de situaţie, de limbaj etc. Comicul e realizat prin contrast, prin afişarea gesturilor şi atitudinilor, prin vorbire în cea mai mare parte (incoerenţă, nonsensuri, lipsă de logică, confuzie de termeni, logoree, repetiţii, tautologii, inadvertenţe, automatisme lexicale, amestec de stiluri, prin numele personajelor etc), prin procedeul rinforzando, prin indicaţiile de regie scenică ale autorului. In personaje, ca tipuri reprezentative, e concentrată toată prostia şi corupţia societăţii trecute şi a familiei, a politicianismului trecut: demagogie, laşitate, perfidie, lăcomie, şantaj, umilire, servilism, imoralitate publică şi intimă, dar mai multă prostie decât toate. De aceea e întemeiată observaţia lui Ibraileanu ca la Caragiale intalnim cele mai reusite tipuri din literatura romana.
|
|
