|
Acasa » REFERATE » ODA IN METRU ANTIC REFERAT, MIHAI EMINESCU
ODA IN METRU ANTIC REFERAT, MIHAI EMINESCU
Referat "Oda" [in metru antic] de Mihai Eminescu
Vorbind despre personalitati ale culturii latine, Mircea Eliade il numeste pe Mihai Eminescu "unul dintre cele mai mari genii ale latinitatii". Mare poet a transformat "in valori spitituale experiente considerate pana la dansul ca lipsite de semnificatie". Eminescu a imbogatit lumea latina si, prin ea, cultura universala cu o noutate, Dacia, si cu noi mituri.
Poezia de meditatie asupra conditiei geniului, "Oda [in metru antic], se inalta pe o suita de mituri inobiland ideea de genialitate care insoteste insusi destinul lui Eminescu. Opera ilustreaza, ca si alte creatii de maturitate, efortul de indelungata elaborare artistica, trecand prin trptele "a face", "a reface" si "a rafina". Prima varianta a "Odei" apartine etapei berlineze, se reia la Iasi-1876-si apoi la Bucuresti[1879-1882]. Perpessicius numeste poezia o "chitensenta elegiaca", primind in rastimpul migaloasei slefuiri "altoirile vechilor si noilor experiente sentimentale" si ajungand de la 13 strofe la cinci, in varianta ei definitiva.
"Dupa o asa incordare, afirma Titu Maiorescu, dupa o asa lupta dreapta pentru a turna limba veche in forma noua, nu ne vom mira ca a putut ajunge Eminescu, pe de o parte, la aplicarea sigura a unor forme rafinate in "Oda[in metru antic], in "Glossa" si in admirabilele "Sonete", pe de alta, la cea mai limpede expresie a unor cugetari de adanca filosofie, pentru care nu se gasea pana atunci nici o pregatire in literatura noastra".
La origine, textul "Odei" fusese conceput ca o lauda inchinata lui Napoleon. Imbracand ulterior tinuta monologului, "Oda" este una dintre expresiile cele mai tipice de comunicare de catre Eminescu a durerii, amaraciunii si disperarii provocate de constiinta dezacordului dintre sine si lume. Aceste trairi sublimeaza in cele din urma intr-o superioara indiferenta a poetului in fata "spectacolului lumii", aceasta in opozitie cu starea de jubilatie spirituala determinata de obiectul, indeobste, preamarit in oda.
Ramanand "ce-a fost, romantic", Mihai Eminescu traieste sub "cerul senin al artei clasice"[D.Popovici], pentru ca, in antichitate, "arta era lipsita de amaraciune si dezgust, ea era un refugiu impotriva grijilor si durerilor". La fel e gandita arta latina a evului mediu. Mai tarziu, sub influenta filosofiei lui A.Schopenhauer, spiritele au descoperit contradictia dintre idei, idealuri si formele de civilizatie. Concluzia la care se ajunge este ca omul e sortit sa traiasca in mijlocul unor institutii ce par mincinoase, pervetindu-i sufletul. In consecinta, rolulartei e sa asaneze sufletele de boala pesimismului treptat instalata. Acest proces de insanatosire morala se poate realiza, in primul rand, prin "cultul scriitorilor antichitatii...destinati sa ramana pururea tineri"[D.Popovici].
Antichitatii greco-latine, inclusiv in versificatie, avandu-l ca model, intre altii, pe Horatiu, se naste "Oda" pe care G.Calinescu o incadreaza "liricii de introspectie", aerisita de orice sentiment,"devenind rece, hieratica, manuind reprezentarile cele mai descarnate". Esenta lirismului eminescian in "Oda" este sentimentul de iubire trait cu o intensitate devoranta, pana la limita suferintei si a mortii. De la trairea acestui sentiment Eminescu ajunge la planul filosofic si constata neputinta atingerii absolutului.
Prima strofa a poeziei, dezvaluie avantul romantic, titanian, care-i ingaduise candva aspiratia spre eternizare:"Nu crdeam sa-nvat a muri vrodadata;/Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,/Ochii mei nălţam visători la steaua/Singurătăţii". Impletind suferinta cu setea mistuitoare de propiul eu, Eminescu apare "in statuara lui frumusete de erou romantic, singur intre pamant si stele" [Z.Dumitrescu-Busulenga].
Mihai Eminescu a intuit in experienta iubirii"resortul cel mai adanc al vietii, dorul nemarginit, dar si zadarnicia acestuia"[D.Popovici]. Poetu descopera treptat ca participarea noastra, prin iubire, la mecanismul intregii naturi este sterila, necreativa. Izbucnirea in lumina la puternica chemare a dragostei sfarseste intr-o agitatie care stinge orice elan. Revelarea suferintei"dureros de dulce" se comunica intr-o suita de simboluri mitologice prin care poetul da propriei trairi dimensiuni cosmice. Eminescu asociaza surprinzator termenii elaborand constructii inconfundabile, cum este"steaua singuratatii", metafora a ideii de eternizare a poetului, alaturi de metafora "luceafarului", "nemuritor si rece", izolat si mandru.
Insistenta cu care apare pronumele personal "tu", face ca starea comunicata sa primeasca un corpus material si sa devina partenera poetului. Moartea voluptoasa si neanduratoare ii aduce aminte ca este trecator, dar poetul mai are de platit cu atata suferinta inca aspiratia spre absolut"focul meu", "propriu vis", ganditorul si artistul traind parca fenomenul de autodevorare; reactiile sant fiziologice: Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus./Ori ca Hercul înveninat de haina-i;/Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/Apele mării. Aceasta strofa sfarseste intr-o admirabila hiperbola in care apa, element vital, e invocata ca factor in stare sa aline incredibile suferinte si mistuiri. Zbaterea poetului, chemat de inalt, determina disocierea in intimitatea fiintei sale intr-un eu normal si unul paranormal, care migreaza spre alte orizonturi. Constiinta dedublarii, a rupturii dintre cele doua entitati , sporeste chinul moral, adanceste drama. Eminescu nazuieste sa reanvie din propria-i cenusa"ca pasarea Phoenix", in vreme ce dedublarea poate fi anulata prin nepasare, prin indiferenta: /Piară-mi ochii turburători din cale,/Vino iar în sân, nepăsare tristă;/Ca să pot muri liniştit, pe mine/Mie redă-mă!. Motivul ochilor, prezent si in poezia de fata, are o inalta functionalitate. Se pune in evidenta superioritatea neta a ochilor ca "iscoditori ai firii", dar si ca generatori ai afectului. Stare de cugetare si stare de sentimente se contopesc intr-o unitate indisolubila. Aceasta strofa incheie "autoportretul generalizator, stilizat la extrem dupa rigorile versului clasic care-l exprima".Aceeasi atitudine de resemnare stoica si dispretuitoare din "Glossa", incheie "Oda", Eminescu afirmand o mandrie eroica fata de agitatia vietii din jur.
Indelungatele exercitii de metrica clasica culmineaza cu "frumoasa, neobisnuita"Oda[in metru antic], in care atitudinea romantic-byroniana a eroului liric e stransa in perfect cristalina strofa safica"[Z.Dumitrescu-Busulenga]. Aceasta inseamna o succesiune de trei versuri de unsprezece silabe[versuri endecasilabice], cu cezura la mijloc, fara rima si un vers adonic la sfarsit[un dactil si un troheu] "Nu cre-deam sa-n-vat//a mu-ri vro-da-ta"si: "Sin-gu-ra-ta-tii".
Eminescu a realizat o opera de sinteza a tuturor traditiilor populare si culte nationale, depasindu-le prin geniul si munca sa neprecupetita.
|
|
