|
Acasa » REFERATE » OMONIME, SINONIME, ANTONIME, PARONIME
OMONIME, SINONIME, ANTONIME, PARONIME
Omonime, sinonime, antonime, paronime, exemple
Omonimele sunt cuvinte si forme gramaticale identice atat sub raportul formei sonore, cat si sub raportul formei scrise: banca "scaun lung pentru mai multe persoane"— banca "institutie financiara"; cer (subst.) — cer (verb pers. I sing. si a III-a pl.).
Omonimele sunt deci "omofone" (au aceeasi structura fonetica, segmental — adica fonematic si suprasegmental — adica accentual); si "omografe" (au aceeasi structura grafica).
Sunt numai omofone cuvintele si imbinarile paralele care se rostesc la fel si au aceeasi structura fonematica si accentuala, fara a fi grafic identice: "la" masa si "l-a" dus; "scrieti" voi si serie-ti (tu) tema.
Sunt numai omografe cuvintele si formele gramaticale care au expresie grafica identica; de exemplu, ochi (subst., pronuntat intr-o silaba )si "ochi" (verb, pronuntat in doua silabe); "aduna" (ind. prezent) si "aduna" (perf. simplu); "forma" (subst.) si "forma" (verb).
Sa retinem deci ca exista urmatoarele categorii de omonime:
a]- "omonime lexicale", cuvinte diferite (ca sens), a caror omonimie se mentine in flexiune (leu "animalul" si leu "unitatea monetara din tara noastra"); tot lexicale sunt si cuvinte cu forma unica: "de" (prep.) si "de" (conj.);
b]- omonime lexico-gramaticale, forme flexionare de la cuvinte diferite: "un cer" — "eu cer"; "noi" (pron. pers.) -noi (adj.);
c]- omonime morfologice, in flexiunea aceluiasi cuvant, deci forme flexionare omonime ale aceluiasi cuvant; de exemplu: (a unei) "carti", genitiv-dativ sg. •= (niste, a unor) carti, nom., ac. pil., genitiv-dativ pl.; (a) "aduna" (infinitiv — (el) aduna (imperfect, pers. III sg.).
Sinonimele sunt cuvinte diferite ca forma, dar apropiate sau identice ca sens. Ele constituie serii sinonimice, cuprinzand doua sau mai multe cuvinte; de exemplu: "dragoste" — "iubire"; "a vorbi" — "a spune" — "a zice"; "inteligent" — "destept" — "istet" — "ager".
In cercetarea sinonimiei au existat doua, probleme principale: una referitoare la definirea termenului de sinonim si alta referitoare la delimitarea tipurilor de sinonime. Definirea termenului ca si stabilirea diferentelor dintre tipurile de sinonime dintr-o serie sinonimica este si astazi un subiect discutat si controversat, cercetatorii avand pareri diferite (dar nu fundamental).
Dificultatile ivite in acest domeniu complex al sinonomiei sunt generate de insasi definirea lor. Cand se are in vedere identitatea de sens a doua (sau a mai multor) sinonime, se pune intrebarea daca aceasta identitate se refera la toate sensurile cuvintelor aflate in raport de sinonimie sau numai la un singur sens.
Se spune ca nu exista sinonime perfecte, absolute, ci numai partiale sau aproximative. S-a luat in discutie si faptul ca doua sinonime perfecte ar trebui sa fie substituibile reciproc in acelasi context fara ca sensul acestuia sa se schimbe si sa fie identice in ceea ce priveste valoarea lor semantica si cea expresiva, afectiva. De obicei, se stabilesc grade de echivalenta intre cuvintele care constituie o serie sinonimica.
Ceea ce trebuie sa retinem este faptul ca relatia de sinonimie se stabileste intre sensuri! Sinonimele unei limbi reprezinta o sursa inepuizabila a expresivitatii si a preciziei in exprimarea orala si scrisa. Vorbitorii, dar mai ales scriitorii, pot selecta din bogatul tezaur de sinonime al limbii romane "cuvantul potrivit".
Dintre functiile pe care le au sinonimele amintim: "functia de diversificare a exprimarii", pentru evitarea repetitiilor aceluiasi cuvant; "functia de reliefare" si "functia de precizare" si "de nuantare" a unei idei. In acest ultim caz un mare rol capata contextul si valorile functional-stilistice ale sinonimelor, ele ajutandu-l pe vorbitor (pe scriitor) sa poata selecta si folosi sinonimele de care are nevoie in comunicare.
Sa retinem, de asemenea, ca dictionarele, atat cele explicative, cat si, mai ales, cele de sinonime, ofera indicatii referitoare la valorile stilistice ale cuvintelor, recurg la ilustrari in scurte contexte, cum procedeaza Luiza si Mircea Seche in Dictionarul de sinonime al limbii române (1982), pe care l-au elaborat dupa o riguroasa tehnica lexicografica.
Antonimele reprezinta cuvinte al caror sens este diametral opus: "mic -mare", "tanar" — "batran", "frumos" — "urat", "a veni" — "a pleca", "a iubi" — "a ura", "iubire" — "ura", "bucurie"- "tristete", "dreptate" — "nedreptate", "prefata" — "postfata", "a infrunzi" — a (se) "desfrunzi", "egal" — "inegal", "inceput" — "sfarsit", "cinste" — "necinste" sunt exemple de antonime pe care le-am dat si pentru a face urmatoarele observatii.
Dupa cum usor se poate constata, exista antonime care au aceeasi radacina (dreptate — nedreptate, infrunzi - desfrunzi, opozitia de sens se realizeaza cu ajutorul prexifelor) si antonime care au radacini diferite (exemplele le puteti observa in lista data).
Exista perechi de antonime la care unul dintre antonime poate fi inlocuit cu un sinonim. De exemplu, in cazul antonimelor "bucurie" — "tristete", ultimul poate fi inlocuit cu "mahnire", "amaraciune", "durere", "jale".
Neputand prezenta, fie si partial, multitudinea si diversitatea aspectelor referitoare la antonime, precizam ca, in afara de lucrarile citate inainte, beneficiem astazi de o lucrare consacrata antonimelor. Este vorba de lucrarea lui Richard Sarbu, "Antonimia lexicala in limba romana" (Ed. Facla, 1977), care constituie o cercetare riguroasa asupra antonimiei si reprezinta o sursa bogata de informare in acest domeniu.
Paronimele sunt cuvinte foarte asemanatoare (uneori aproape identice) din punctul de vedere al formei, dar deosebite ca sens. Unii lingvisti le considera "cvasio-monime".
Mentionam cateva exemple de paronime, indicand la fiecare sensul:
"conjectura"- "parere bazata pe ipoteze, pe presupuneri" — "conjunctura" "ansamblul imprejurarilor si conditiilor care influenteaza un fenomen sau o situatie"; "familiar" "simplu", fara pretentii, bine cunoscut, obisnuit" — familial "care se refera la familie"; complement "ceea ce se adauga pentru a intregi ceva; partea secundara de propozitie care determina un verb, un adjectiv sau un adverb" — compliment "cuvant de lauda, de respect la adresa cuiva, (la pl.) salutari trimise unei persoane prin cineva, "in semn de politete"; oral "care se transmite prin viu grai"— "orar" "care se refera la ore, care arata orele"; subst. "orar" denumeste "programul unei activitati, impartit pe ore; programul saptamanal pe baza caruia se desfasoara activitatea didactica in scoli si facultati; acul mic al ceasului care indica orele"; "petrolier" "care se refera la petrol, la extragerea si prelucrarea petrolului" — "petrolifer" "care contine petrol, bogat in petrol" (se spune despre terenuri, zacaminte).
Spre deosebire de sinonime si de antonime, paronimele din limba romana sunt inca prea putin studiate de cercetatori, de lingvisti. Studierea lor este insa cu atat mai importanta cu cat ea este legata de cultivarea vocabularului, a exprimarii. Vorbitorii (si nu numai cei mai putin instruiti, cum se spune adeseori!) confunda paronimele, le folosesc gresit, mai cu seama cand cuvintele sunt neologisme.
|
|
