|
Acasa » REFERATE » PAMANTUL REFERAT LUCIAN BLAGA, PAMANTUL
PAMANTUL REFERAT LUCIAN BLAGA, PAMANTUL
Referat "Pamantul" de Lucian Blaga
Pe spate ne-am întins în iarba: tu si eu./ Vazduh topit ca ceara-n arsita de soare/ curgea de-a lungul peste miristi ca un rau./ Tacere-apasatoare stapanea pamantul/ si-o întrebare mi-a cazut în suflet pana-n fund./N-avea sa-mi spuna/ nimic pamantul? Tot pamantu-acesta/ I neîndurator de larg si-ucigator de mut,/ nimic?/Ca sa-l aud mai bine mi-am lipit/de glii urechea — îndoielnic si supus —si pe sub glii ti-am auzit/a inimei bataie zgomotoasa./
Pâmantul raspundea.
Poezia "Pamantul", face parte din volumul "Poemele luminii", aparut in 1919, in care Blaga se dovedeste si aici, ca si în majoritatea poeziilor sale, un extraordinar poet al clipei, al franturii de existenta traita. Timpul blagian pare alcatuit nu din secvente mai mult sau mai putin intense, ci, cel putin aici, în "Poemele luminii", fiecare clipa traita pare sa poarte o posibila revelatie. Un moment ca acesta, cand îndragostitii se întind în iarba, cu fata la cer, într-o zi de vara în care întinderile sunt stapanite de calm, nu este pentru poetd expresionist un moment oarecare, deoarece pentru el par sa nu existe staze de traire, goluri ale timpului si al sufletului.
Multe din poemele blagiene sunt astfel de "respirari" lirice de o clipa, care se impun atentiei prin profunzimea semnificatiei pe care poetul le-o atribuie. Numai ca, asa cum observa M. Ralea ("Scrisori din Germania", în "Viata româneasca", XIV, nr. 9, 1922) nu trebuie sa confundam poezia expresionista cu cea impresionista: desi poeti ai "clipei", ai starilor ocazionale, "expresionista nu admit descriptia metodica a detaliilor — asa cum o face naturalismul. Asa se explica mai ales pretentia lor de a degaja «spiritul» unei situatii, aspectul specific, total «la qualite maîtresse» a unui lucru." Din clipa, prin urmare, expresionistul va percepe si va degaja numi ceea ce convine starii sale interioare, ceea ce se poate organiza într-o expresie unica, într-o "unitate indeconmpozabila", cum spune Ralea. Altfel poezia ar ramane in domeniul gratiosului pur; or, tocmai gratiosul, ca trasatura specifica impresionismului (vezi T. Vianu, "Fragmente moderne", "Expresionismul", Ed. Cartea Nationala, Buc., 1925, p. 22—23), lipseste total din poezia blagiana sau acolo unde exista, el capata întotdeauna dimensiuni metafizice: ochii iubitei sunt "izvorul noptii" (poezia cu acelasi titlu), pasii ei "guralivi" sunt auziti din mormant ("Gandurile unui mort") etc.
Pamantul este si el aici doar un simbol al teluricului; senzatia pura se "metafizicizeaza" (ca si în poezii |"Vara", "In lan" din "Pasii profetului"). Expresionismul este creator si activ în masura în care atribuie impresiei de moment o semnificatie care s-o transceanda, subsumand-i unei întregi conceptii. In spatele limpiditatii versurilor blagiene trebuie sa ghicim efortul anterior rostirii poeietice, acel efort de selectie a impresiei si de stilizare a ei pana la o senzatie monocorda a lumii, pana la acea tensiune
specifica a receptarii care face abstractie de alte detalii ale peisajului, sintetizandu-l în acord cu o lume interioara.
"Pamantul", vazut nu ca simplu peisaj, ca panorama, ci aproape ca element viu si organic, devine motiv de poezie. Din tacerea apasatoare care domneste peste el se naste o întrebare rascolitoare care cade "în suflet, pana-n fund". Ca oricare dintre entitatile lumii, pamantul "neandurator de larg si-ucigator de mut" poarta în el o taina cu care poetul ar vrea sa comunice. Intrebarea, rascolitoarea întrebare daca pamantul ar putea sau nu sa-si reveleze taina, este adresata nu mintii, ci sufletului, acelui eu simtit despre care am vorbit. Raspunsul banuit este ascultat cu urechea lipita |"de glii", asa cum se asculta pulsatia vietii în trupul unei fiinte ; raspunsul vine formulat nu în cuvinte, ci în bataia zgomotoasa a inimii iubitei care rasuna în adanc. Cautarea înfrigurata de sine în materia primara duce la sentimentul integrarii în marele Tot, în cosmosul anorganic, ca garantie a unitatii fiintei. Inima iubitei — inima pamantului, sunt una, sunt aceeasi realitate, pe care poetul o poate îmbratisa cu afectul,
fara sa le desparta.
In simbolurile mitologiei traditionale întalnim deseori asocierea imaginii femeii cu pamantul; glia roditoare, pamantul-mama, zeita Geea (perechea lui Uranus) etc. sunt tot atatea simbolizari ale feminitatii atribuite pamantului. Poetul însa nu face aluzie la mit, ci "retraieste un mit" filtrat în propria sensibilitate individuala, în spontaneitatea unei clipe. In plus, mitul traditional este inversat: nu pamantului i se descopera misterioase atribute feminine, ci iubitei i se descopera ciudata identitate cu pamantul.
Ca structura compozitionala, poezia este de aceeasi factura cu "Gorunul" fiind alcatuita din trei parti: prima constituie o notatie pur "descriptiva", a doua contine o întrebare ce angajeaza întreaga fiinta alcatuind centrul poeziei si, în fine, ultima e "un raspuns", care de cele mai multe ori nu limpezeste lucrurile, ci le problematizeaza mai mult. Uneori "compozitia ternara" a poeziei este amputata tocmai de raspunsul final, lasand sa cada accentul pe încordarea provocata de întrebare, ca în :Fiorul" ("E moartea-atunci la capataiul meu? / Si în lumina lunii/ Imi numara ea oare firele carunte?"), "Scoica" (O, voi ajunge vreodat' pe malul / acelei mari pe care azi / o simt / dar nu o vad ?"), "Liniste" ("Cine stie ? Cine stie") etc. Insasi aceasta "stare interogativa" constituie un eu liric de factura expresionista. Dialectica pendularii intre dorinta de a sti si raspunsul-dubiu (însotit de cele mai multe ori de dubitative ca "oare", "poate", "cine stie"] aduce o maxima potentare a trairii lirice. Dar "starea interogativa" nu este dramatica asa cum se întampla la expresionistii germani ci, asa cum am mai spus, mai mult retorica. Poetul face gesturi prea construite pentru a ilustra un mod de a simti expresionist; aici accentul cade nu pe contopirea dionisiaca cu natura cum ar parea la prima vedere, ci pe mimarea actului revelatoriu. Toata viziunea transgresarii antropomorfice a regnurilor are drept scop comunicarea revelatiei: "Pamantul raspundea" caci asa cum spune acelasi Worringer "In expresionism accentul cade pe viziune, nu pe cunoastere, pe revelatie nu pe perceptie. Orice arta religioasa, adica orice arta spirituala este, în acest sens, dusmana legitatii naturale; dusmana legitatii naturale, nu dusmana naturii. Natura traieste si în orice arta expresionista si vizionara, dar este un anumit fel de natura. O natura care este înca dincolo de întelegerea bazata pe legitatea naturala, o natura înca neprelucrata si nenetezita de munca obisnuintei si de cea mestesugareasca a ratiunii legitatii naturale, o natura înca nepangarita de pacatul originar al cunoasterii rationale constiente; natura oarecum în stare bruta. Poate ca uneori ne gandim la aceasta natura înca nearticulata si nefiltrata, cand vorbim de «realitate» ca de un opus, cel putin ca de o forma fenomenala special nuantata a naturii, care se afla înainte de procesul de lamurire al cunoasterii. Tocmai în aceasta sta eficienta vizionara a oricarei arte spirituale, ca ea, cand vorbeste de natura, se refera la aceasta primordialitate a naturii" (Fragen und Gegenjragen). Blaga încearca în prima etapa a poeziei sale sa capteze prin tot felul de procedee retorice aceasta "primordialitate a naturii".
|
|
