|
Acasa » REFERATE » PARADIS IN DESTRAMARE REFERAT LUCIAN BLAGA
PARADIS IN DESTRAMARE REFERAT LUCIAN BLAGA
Comentariu "Paradis in destramare" referat de Lucian Blaga
Portarul înaripat mai tine întins/un cotor de spada fara de flacari./Nu se lupta cu nimeni,/dar se simte învins./Pretutindeni pe pajisti si pe ogor/Serafimi cu parul nins/înseteaza dupa adevar,/dar apele din fântâni/refuza galetile lor./Arând fara îndemn/cu pluguri de lemn,/arhangheli se plâng/de greutatea aripelor./Trece printre sori vecini/ porumbelul Sfântului Duh,/cu pliscul stinge cele din urma lumini./Noaptea îngerii goi/zgribulind se culca în fân:/vai mie, vai tie,/paienjeni multi au umplut apa vie,/odata vor putrezi si îngerii sub glie,/tarâna va seca povestile/din trupul trist.
Inclusa în volumul "Lauda somnului", aparut în anul 1928, poezia valorifica într-o maniera particulara un motiv biblic cu o bogata cariera literara: "Si izgonind pe Adam, l-a asezat în preajma raiului celui din Eden si a pus heruvimi si sabie de flacari vâlvâitoare sa pazeasca drumul spre pomul vietii". (Facerea, 3,24).
Daca, în primele volume, vitalismul presupunea, pe una dintre coordonatele sale, cea "panica", deplinul acord al individului cu firea si comuniunea plenara cu natura, începând cu "In marea trecere", devine dominant sentimentul tristetii metafizice, nascut din constiinta pierderii contactului cu cosmicul, cu stihialul.
Aceasta înstrainare de cosmic se vadeste, printre altele, în neputinta de a mai discerne, înapoia frumusetii fragile a lumii, a celor "vazute", semnele absolutului, ale eternitatii. Tarâmul mitic, care paruse a fi lumea, îsi pierde atributele sacre, instalându-se sub semnul declinului.
Exaltarea care-l cuprinsese pe poet în fata "corolei de minuni a lumii" lasa loc viziunilor apocaliptice si lamentatiilor în marginea unui univers cazut prada degradarii. Lumea este acum "o poveste degradata".
Din aceasta perspectiva trebuie privit însusi titlul poeziei, caci nu despre o descompunere a ordinii ceresti este vorba aici. Paradisul în destramare este însasi lumea care si-a pierdut sacralitatea. Serafimii cu "parul nins", metafora a încaruntirii, sunt oamenii aflati sub imperiul "mari treceri", al devenirii. Absolutul pare sa se fi retras din lumea care-si rataceste, din aceasta cauza, sensul.
Sabia, "de flacari vâlvâitoare", din Biblie, devine un stins "cotor de spada". Nemaiparticipând la absolut, fiintele, lucrurile, gesturile sunt zadarnice. Heruvimul devine paznic inutil al unui tarâm vaduvit de atributele sale esentiale.
Testul se compune din câteva secvente, în aparenta, disparate, dar care, în realitate, contribuie la construirea unui,tot unitar. Unitatea este data mai întâi de felul cum este structurata fiecare dintre ele. In toate distingem doua feluri de valori. De o parte, se grupeaza elementele care intra în sfera de sugestii a paradisiacului: "portarul înaripat", "serafimi", "arhangheli", "porumbelul sfântului duh", "îngeri", "apa vie": de cealalta parte, determinarile lor chemate sa sugereze destramarea paradisului, intrarea într-un domeniu golit de dimensiunea mitica initiala: "cotorul de spada fara de flacari", "parul nins", "îngerii goi zgribulind", "greutatea aripelor", care au devenit stânjenitoare reminescente ale sacrului într-un spatiu supus marii treceri.
Un loc aparte ocupa în text simbolul fântânii, identificabil nu numai în versurile 8-9, ci si în ultima secventa. In general, la Blaga, fântânile, când se înfatiseaza ca forari ale adâncului, sunt banuite a fi detinatoare ale unor adevaruri ce se refuza. Ele se învaluie, atunci, în sugestii întunecate, fiind recunoscute ca surse ale infestarii cu morbul cunoasterii, completând, adesea, o figuratie apocaliptica ("Lot", "Vraja si blestem"). Aceasta este si semnificatia pe care o regasim în versurile "apele din fântâni / refuza galetile lor" sau "paianjeni multi au umplut apa vie". Mai târziu, în postume, mai ales, fântâna va dobândi si atributele oglinzii, ale reflectarii cerului. Deocamdata, însa, "apa vie" a fântânii, care ar putea dezvalui omului cerul coborât pe pamânt — si e, totodata, element regenerator-, îl "refuza". Napadita de paianjenii mortii, ea îsi pastreaza virtutile oglinzii, dar pe cele premonitorii, avertizând asupra momentului inevitabil, când sacrul, cotropit de materia efemera, se va retrage definitiv din lume: "vai mie, vai tie, / paianjeni multi au umplut apa vie, / odata vor putrezi si îngerii sub glie, tarâna va seca povestile / din trupul trist".
Accentul retoric al invocatiei ("vai mie, vai tie") actualizeaza criza, o coboara în imediat, fiind în acelasi timp de natura sa edifice asupra confuziei între "omul" care vorbeste si îngerii care sunt, si ei, sub stapânirea "marii treceri". Totodata, cele doua serii de elemente ale paradisiacului si ale destramarii comunica si se neutralizeaza.
|
|
