|
Acasa » REFERATE » PE ARGES IN SUS REFERAT
PE ARGES IN SUS REFERAT
Referat "Pe Arges in sus" de Ion Pillat
Aparut în 1923, volumul "Pe Arges în sus" cuprinde ciclurile "Florica", "Trecutul viu si Batrânii". Poemele apartin, în majoritate, speciei "pastelului psihologic" [Ion Pop], reînvatarea de sine bizuindu-se pe valorificarea estetica a amintirii, într-o conferinta tinuta în 1932 la Facultatea de litere din Bucuresti, Ion Pillat marturisea: "Cred cu tarie si sunt adânc convins de acest adevar: anume ca în viata artistului, ca importanta pentru rasunetul lor în opera înfaptuita, anii copilariei nu conteaza îndoit sau întreit fata de anii maturitatii, ci înzecit, ci însutit mai mult. De altfel, ceea ce distinge fundamental pe artist si mai ales pe poet, de ceilalti muritori, este ca pe când ceilalti oameni omoara printr-un asasinat lent si logic în sufletul lor pe copilul ce au fost odata — poetii, subjugati de un joc straniu si invers al propriei imaginatii, îl pastreaza la nesfârsit, recreându-l mereu în suflet ca într-un joc de limpezi oglinzi. In special în ce priveste poezia si structura mea sufleteasca rolul amintirilor, experientelor si influentelor din copilarie si chiar din adolescenta îmi pare capital".
Insa, recuperarea trecutului nu se face, doar în numele paradisului pierdut al copilariei, limitat si afectiv. Intoarcerile poetului tenteaza, deopotriva, întâlnirea cu un timp mitic, al "radacinilor" ["Totul era aici ca la începutul lumii. Sufletul meu descoperea astfel, obrazul adevarat si ascuns al tarii, acela de dinaintea Iui Traian", spune poetul, cu vorbe pe masura calatorului sadovenian] si respectarea traditiei celei "vii", "cea adânca, originala, autohtona, caci se confunda cu însusi sufletul profund, sufletul etnic, as spune". Pe de alta parte, meditatia grav elegiaca îsi alege drept tema centrala timpul, cel care consuma fiinta, pustiind-o, si împotriva caruia se poate construi "casa amintirii" ca spatiu securizant. Poet horatian [în sensul trecerii. "Eheu! fugaces labuntur anni! — "Vai, cât de repede zboara anii!", dar si al petrecerii. "Cârpe diem!" - "traieste bucuria clipei!"), la Ion Pillat "tristetea nu devine niciodata disperare si o lumina mediteraneana da umbrelor însesi o transparenta senina" [Pompiliu Constantinescu]. Lirismul sau, observa N. Manolescu, provine "nu din evocarea peisajelor copilariei, ci din emotia reconstruirii lor în carte". Altfel spus, sentimentul timpului este trait ca dimensiune esentiala a fiintei si ca motiv estetic de bogate resurse, în egala masura.
Poezia care deschide volumul, "Ctitorii", enunta programatic efortul de "înradacinare":
Acolo unde-n Arges se varsa Raul Doamnei/ Si murmura pe ape copilaria mea,/ Ca Negru-voda, care descalecând venea,/ Mi-am ctitorit viata pe dealurile toamnei./Las altora tot globul terestru ca o minge,/ Eu am ramas în paza pridvorului strabun,/ Ca sa culeg cu ochii livezile de prun/ Când alb Negoiul, toamna, de ceruri se atinge/ Sa deslusesc cum piere trecutul, an cu an,/ Pe drumuri departate sunându-si clopoteii./ Sa stau, pe când afara se stinge orice soapta,/ Privind cenusa calda din vatra mea, de-acum/ Si sa aud deodata, cu-nfiorare, cum/ Trosneste amintirea ca o castana coapta.
"Pictor al atmosferei si luminii" [Tudor Vianu], Ion Pillat vede natura prin prisma artei cautând în peisaj "arhitectura lui ascunsa". Rezultatul — o suita de naturi statice, icoane, stampe, acuarele. Spatiul reînviat cu ajutorul amintirii este organizat pictural, în tonuri calde menite sa reconstruiasca ungherul, cuibul propice regasirii de sine a fiintei:
Priveliste menita sa-mi fie o psaltire/ Intâia mea credinta si ultimul meu scut,/ Mosie aurita de-amurg st de-amintire, Deal albastrit de luna, de dor si de trecut.[Inchinare]
Conacul de la Florica, "cel mai drag, mai trainic si sufletesc pamânt", este populat, în cercuri concentrice tot mai desfasurate, în nevoia de "exod" a "viziunii" poetice înspre întelesuri universal umane. Pastelurile lui Ion Pillat nu închid perspectiva, ci, dimpotriva, confera fiecarui detaliu recuperat trecutului greutatea unui atribut al omenescului. Palpitul pamântului este înregistrat într-un elan panteist de rezonanta blagiana:
Orice copac din juru-mi îl simt ca mi-e parinte/ Cu cea din urma iarba de mult am legamânt./ De dincolo de oameni, de timp si de mormânt,/ Un ram se-apleaca tainic sa ma binecuvante. [Mormântul]
Poet al toamnei si al amintirii, Ion Pillat împleteste poezia rodului si a împlinirii cu aceea a surparii, a trecerii, în exceptionale cadente elegiace, de un lirism aburit si rafinat. Peisajul nu e niciodata subiectul unui simplu act descriptiv, ci si prilej de introspectie, de meditatie senin-nostalgica pe tema destinului: "Si iata-ma ca unul ce-ar rasfoi imagim/Dintr-o calatorie pe jumatate vis" "Opreste-ma la Arges, pe plaja care-o stiu/ Sa-i tin în mâini nisipul, în cupe efemere,/Si sa visez — cum fuge prin degete si piere — /Trecutul, si talanga, si soarele târziu".
"Aicea omenirea te lasa pic cu pic/Incepi de traiu-ti silnic si strâmt sa te desferici,/Inveti, uimit, sa intri în codri ca-n biserici/Si ca mai sfânt pe lume nu poate fi nimic" [Padurea din Valea Mare]
Cu acelasi efect sunt "pictate" interioare, naturi statice, precum în "Camara de fructe" ["Ma prinde amintirea în vânatul ei fum,/Prin care cresc pe politi si rafturi, ca pe ruguri,/Arzând în umbra, piersici de jar si-albastri struguri/Si pere de-aur rosu cu flacari de parfum".], "Odaia bunicului", "Ochelarii bunicii". Virtutile plastice ale versului sunt atât de migalos si cu secreta truda accentuate încât nostalgia unei "vorbe noi", rasarita din tacere si culoare, apare ca absolut fireasca la capatul "galeriei" pillatiene.
G. Calinescu descopera cu încântare aceasta "gratioasa, miscatoare si invizibila paralela între doua veacuri, înscenare care încânta ochii si în acelasi timp simbolizare a uniformitatii în devenire". Pentru N. Manolescu, poezia, "plina de subtilitati muzicale, are miscarea unei clepsidre". "Casa amintirii" are pereti stravezii si miscatori, ea putând sa cuprinda si sa stapâneasca tot trecutul si prelungirile sale prezente într-o îmbratisare excelent ritmata în stare sa redea si savoarea de epoca, prin sagalnice, gratioase trimiteri livresti, dar si vesnicirea fiintei prin amintire si cuvânt. Arta detaliului sugestiv este cu totul remarcabila, amanuntul psihologic si cel al cadrului împletindu-se desavârsit într-o tapiserie, cu patru dimensiuni [cele trei ale spatiului la care se adauga coordonata temporala].
In sfârsit, poemul "Batrânii" este un soi de replica la Epigonii lui Eminescu. Instalat în "prietenoasa casa a zilelor trecute", poetul reînvie, de asta data, mari figuri ale culturii române într-o noapte strajuita, romantic, de o "luna carturara".
Concluzii: Pretuitor de carte, împatimit al verbului slefuit cu migala, Ion Pil-lat îsi extrage originalitatea dintr-o rara îmbinare a traditiei cu modernitatea, dintr-o îngemanare unica în literatura româna a timbrului elegiac cu seninatatea clasica. Aparenta simplitate a instrumentelor lirice ascunde încarcaturi emotionale deschizând spre "taina vietii". Eugen Lovinescu afirma: "Poezia lui Ion Pillat e transpunerea poeziei lui Alecsandri, prin tot progresul de sensibilitate si prin toate prefacerile limbii".
|
|
