|
Acasa » REFERATE » POEZIA CONTEMPORANA, EVOLUTIE, REPREZENTANTI
POEZIA CONTEMPORANA, EVOLUTIE, REPREZENTANTI
Referat, Poezia contemporana, evolutie, reprezentanti, literatura
Prezentarea poeziei romanesti postbelice nu se poate realiza in afara unui necesar principiu al periodizarii, la care se adauga acela al interferentelor dintre diferitele "directii" lirice, dar si intre fenomenul poetic contemporan si cel politic.
Perioada 1944-1946
Anii razboiului si cei imediat urmatori lui inregistreaza trei orientari poetice care, in ciuda consistentei lor, nu au determinat reverberatii majore si prelungite in dezvoltarea ulterioara a poeziei.
Una este aceea reprezentata de poetii "albatrosisti", grupati in jurul revistei "Albatros" (aparuta in numai sapte numere, in 1941, si continuata pentru scurta vreme de "Gandul nostru", in 1942) sau formati in spiritul acesteia. Fie ca sunt sau nu legati direct de aceasta grupare, poeti ca Geo Dumitrescu (care in aceasta perioada semneaza cu pseudonimul Felix Anadam), Dimitrie Stelaru, Ion Caraion, Constant Tonegaru, Victor Torynopol reprezinta o orientare poetica destul de unitara, rezumabila in cateva trasaturi definitorii: nonconformismul (manifestat atat in plan estetic, cat si social), contestarea poeziei "lascive" si a celei "de goarna si cadelnita" (Geo Dumitrescu), ruperea cu traditia melancolizanta si suav lirica. Formula lirica propusa de ei este aceea a depoetizarii, a refuzului formelor patetice, ostentativ grave si metafizice, a umorului negru, a nevrozei sublimate in ironie. Boemi cu aura aproape legendara (Dimitrie Stelaru si Constant Tonegaru) si purtatori ai unui spirit contestatar, inabusit atat in perioada lor de efervescenta (revista "Albatros" este interzisa in 1941, ca si tiparirea unui volum colectiv de poezie intitulat Sarma ghimpata), cat si in vremurile de dupa razboi, poetii "generatiei pierdute" nu au exercitat, din pacate, o influenta decisiva imediata. Ecouri ale esteticii lor reverbereaza tarziu, abia in poezia postmodernista de dupa 1980.
A doua orientare este reprezentata de poetii grupati in "Cercul literar de la Sibiu", al carui program se afirma in "Revista Cercului literar" (1945): Radu Stanca, Ion Negoitescu, Ioanichie Olteanu, Stefan Augustin Doinas, I.D. Sarbu. Trasatura cea mai importanta a acestei orientari consta in tendinta de incorporare masiva a epicului in liric, prin cultivarea programatica a baladei. Articolul-program al "Cercului" se intituleaza, de altfel, "Resurectia baladei", este semnat de Radu Stanca si se opune "purismului poetic" care dusese la "o logoree ce nu mai spunea nimic, o productie pura standard". In conceptia poetilor de la Sibiu, resurectia baladei nu urmareste anularea, ci amplificarea lirismului care ar avea de castigat un plus de semnificatii prin asimilarea epicului si a dramaticului. Starea lirica ar proveni din constructia anecdotica, din conflict, deci din comunicarea mediata a sensurilor. Nici aceasta orientare nu a cunoscut prelungiri semnificative si de durata (nici chiar in productiile ulterioare ale poetilor Cercului literar), chiar daca o forma degradata a ei va fi cultivata, fara a i se datora, pe parcursul deceniului al saselea.
A treia orientare, formata de noul val suprarealist, uneste dicteul automatic cu materialismul dialectic. Tinerii suprarealisti (Gherasim Luca, D. Trost) tiparesc in 1945 manifestul "Dialectique de la dialectique" in care afirma increderea in destinul istoric al proletariatului. Gellu Naum si Virgil Teodorescu resping pozitia vechii avangarde si vor sa innoiasca discursul oniric. Ambitia lor este de a face in Bucuresti centrul mondial al suprarealismului. Ar fi reusit, poate, daca un nou model cultural, realismul socialist, nu se pregatea atunci in laboratoarele ideologiei comuniste. Multi dintre suprarealistii romani au trecut, cu arme si bagaje, la "noua metoda de creatie"...
Epoca dogmatica
Daca cele trei orientari reprezentau fenomene de inovatie si revigorare pastrate in interiorul domeniului estetic, cea de a doua jumatate a deceniului cinci si indeosebi deceniul sase marcheaza o perioada de indepartare a poeziei de specificitatea ei artistica. Aberatiile si excesele ideologice ale epocii se rasfrang nefast si asupra creatiei poetice denaturand-o si abatand-o de la dezvoltarea ei fireasca. Cursul poeziei iese din matca ei estetica, pentru a sluji cu precadere interesele politice ale momentului. Este evidenta, mai intai, o incercare de rupere a traditiei, cu deosebire a celei interbelice, de falsificare sau de exacerbare a unor momente nesemnificative ale acesteia. Perspectiva ideologica functioneaza represiv si cu efecte nefericite. Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia se retrag in tacere sau sunt siliti sa o faca, iar partea cea mai consistenta a creatiei lor interbelice este scoasa din circuitul literar si supusa unor interpretari deformatoare care incriminau "idealismul burghez", "indepartarea de problemele sociale" si alte "pacate" ideologice. Grava nu este doar eliminarea sub o forma sau alta a diferitilor poeti din viata activa a literelor sau faptul ca revenirea lor ulterioara s-a concretizat uneori in creatii care nu-i reprezinta decat in mica masura. Toti cei citati atinsesera deja punctul cel mai inalt al activitatii lor creatoare in perioada interbelica. Un adaos de gravitate provine din faptul ca scoaterea operelor lor din circuitul valorilor a dus nu numai la un fenomen de discontinuitate, ci si la frustrarea temporara a poeziei romanesti de modele a caror influenta putea fi decisiva.
Indepartarea valorilor si subordonarea poeziei fata de comandamentele politice fac loc, in aceasta perioada, fie imposturii, fie unor talente autentice silite sa se manifeste preponderent intre limitele impuse de epoca. Faptul nu trebuie judecat fara nuantari. Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Mana Banus, M.R. Paraschivescu, poeti de autentic talent, isi pusesera si inainte de razboi creatia sub semnul credintelor de stanga si al militantismului social. Alti poeti, din cei tineri, se lasa si ei insufletiti de proiectul social iluzoriu si de idealurile declamate in epoca - in fond, frumoase utopii ale umanitatii. Evident, cazurile de oportunism si impostura sunt destul de numeroase, dar, in plan literar, mai grava decat natura diferitelor motivatii ale aderarii este abdicarea poeziei de la conditia ei specifica de existenta. Liricul este silit sa cedeze locul epicului in intentia de a propune modele de comportament politico-social (Silvester Andrei salveaza abatajul sau Lazar de la Rusca). Sentimentele intime si relatia subiectiva a poetului cu lumea sunt suprimate, iar atunci cand, firav, se exprima, devin obiect al unor vehemente acuze, caci poeziei i se cere acum imperativ sa ilustreze dogma politica.
Semnele unui lirism autentic, sesizabil atat in exprimarea unei realitati interioare cat si in imagistica poetica, se fac totusi simtite si in aceasta perioada. Nicolae Labis - "buzduganul unei generatii", cum sugestiv il numeste criticul Eugen Simion - anunta deja reantoarcerea poeziei la rosturile ei. Il urmeaza indeaproape poeti cu un talent energic, care-si vor construi ulterior o identitate precisa. Gheorghe Tomozei, A.E. Baconsky, Ion Horea, Victor Felea, Florin Mugur sunt doar cateva dintre cele mai importante exemple care ilustreaza aceasta tendinta.
Recuperarea lirismului
Dupa 1960 (referirile temporale au un continut relativ) poezia isi reia in posesie teritoriul, recuperand dimensiunea lirica si desprinzandu-se, intr-o masura meritorie, de circumstantele extraestetice. Cumva simbolic, punctul de despartire a deceniilor este marcat de debutul in volum al lui Nichita Stanescu (Sensul iubirii, 1960). Un numar impresionant de poeti se afirma pe parcursul deceniului al saptelea, redescoperind drumurile temporar intelenite ale traditiei si incercand chiar sa defriseze altele noi. O anume omogenitate valorica ii caracterizeaza, dar constituirea si "miscarea" formulelor estetice sunt de un mare dinamism, incat clasificarea lor in orientari strict delimitate este greu de infaptuit. A-i cuprinde sub denumirea globala de "generatia saizeci" reprezinta, partial, o necesitate metodologica, dar in acelasi timp si o modalitate adecvata de acoperire a unui fenomen distinct prin amploare, intensitate si, desigur, incadrare cronologica. In cuprinsul acestei generatii, criticul Eugen Simion distinge cateva posibile delimitari tematico-stilistice: "Poezia poeziei" (Nichita Stanescu); Conceptualizarea simbolurilor (Cezar Baltag); "Poezia sociala". "Expresionism taranesc" (Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Gheorghe Pitut etc); "Poezia politica". "Un spirit macedonskian" (Adrian Paunescu); "Ironisti sifantezisti" (Marin Sorescu, Mircea Ivanescu, Emil Brumam, Mihai Ursachi); "Lirica feminina". "Spiritualizarea emotiei" (Ana Blandiana, Constanta Buzea). S-ar mai putea adauga "poezia onirica" (Leonid Dimov) si creatiile bine conturate ale altor poeti care, fie ca apartin biografic si spiritual generatiei saizeci, fie ca au debutat la inceputul deceniului al saptelea, sunt asimilabili acestor directii: Grigore Hagiu, Ileana Malancioiu, Mircea Ciobanu, Dan Laurentiu, Ioani'd Romanescu, Cezar Ivanescu, Virgil Mazilescu, Mircea Dinescu.
Postmodernismul
La inceputul anilor optzeci, o noua generatie literara afirma un program si atrage atentia asupra unei orientari unitare care nu exclude, insa, diversitatea, in ansamblu, poetii acestei generatii revendica si cultiva notiunea de postmodernism prin care se definesc si care este caracterizat de Eugen Simion (Scriitori romani de azi, vol. IV) prin cateva trasaturi esentiale: "O poezie comunicativa, biografica, realista; o poezie care desolemnizeaza discursul liric si refuza sistematic stilul inalt, abstract, ermetizant, impersonal (...); o poezie, asadar, a concretului si un limbaj care pune mare pret pe formele oralitatii, valorifica «prozaismul», inventia lexicala a strazii." Foarte omogena si solidara, dar, pana acum, fara prea multe individualitati conturate pregnant, generatia optzeci este citabila prin cativa reprezentanti ai ei: Mircea Cartarescu, Ion Stratan, Nichita Danilov.
Poezia romaneasca de dincolo de Prut
Lirica romaneasca de dincolo de Prut nu poate fi evaluata corect in afara determinarilor ei istorice si politice. Evolutia ei decurge din destinul acestui spatiu romanesc si se defineste, in primul rand, prin impresionanta consecventa a efortului de conservare a identitatii nationale. De aici si formele poetice descinse direct din eminescianism, dar si militantismul implicit din poeziile lui Goga. Limbajul poetic pastreaza de cele mai multe ori un iz de vechihie de un farmec aparte si se adecveaza perfect cu temele si motivele majore ale acestei poezii: instrainarea, nostalgia intregului si aspiratia la refacerea lui, limba, datina, vatra, stramosii, simbolurile spirituale. Grigore Vieru sau Leonida Lari, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija sau Arcadie Suceveanu ilustreaza viguros acest spatiu distinct de poezie romaneasca.
|
|
