|
Acasa » REFERATE » POEZIA LUI ION BARBU REFERAT, CRITICE
POEZIA LUI ION BARBU REFERAT, CRITICE
Poezia lui Ion Barbu referat, comentariu, aprecieri critice
Poezia simbolista a trecut din faza realizarilor în curs în tablele fixe ale istoriei literare ; ceea ce nu înseamna ca nu mai este posibila aparitia unui mare poet în limitele esteticei simboliste. Un curent literar n-are cadre matematice de dezvoltare în timp. Caracteristic pentru asezarea istorica a simbolismului este definirea unei poetice colective. Poezia lui Ion Barbu, si aceea din prima faza si felul ermetic, ultim, s-a dezvoltat în afara simbolismului. Ciclul parnasian s-a desfasurat între o formula de arta poetica istorica, cu o estetica bine definita ; ciclul "modului interior" experimenteaza mijloace noi în poezia noastra moderna. Evolutia poeziei barbiene este mai ales tehnica — de la retorism si pictura, la ermetism si lirism subiacent. In substanta, ambele moduri se înrudesc prin finalitatea lor în idee. In maniera parnasiana, ideea era evocata; se desfasura pictural si retoric, cu o muzicalitate exterioara ; în maniera ermetica, ideea apare ca o posesiune de esente, ca un plan al subiectului confundat cu obiectul. Subiect si obiect sunt contopite într-un act narcisian al spiritului.
Substanta "modului interior" este o oglinda reflectandu-se în ea însasi, într-o abatere de la norma legilor de refractie. Intuitia fundamentala a ermetismului barbian este ideea platonica conceputa în sine; poezia nu mai este o intersectie între spirit si univers, ci analogia spiritului cu el însusi:
Nadir latent! Poetul ridica însumarea/ De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi /Si cîntec istoveste: ascuns, cum numai marea /Meduzele cînd plimba sub clopote verzi.
Unii au identificat poezia din "Joc secund" cu mistica religioasa, anexand-o unui idilism ortodox. Poezia ortodocsilor nationali este însa decorativa; îngerii si Dumnezeu, Fecioara Maria si Isus au fost coborati din cer pe pamant, umanizati si autohtonizati. Decorativul nu este un procedeu al lui Barbu; poezia este numai spiritualista; gîndul este pur exprimat, într-o adorare principiala. Universul devine un joc al spiritului, materia — o realitate ideala:
Pe slujite vinuri firmitura-i astru /Munti-n spirit, lucruri într-un Pod albastru.
(Poarta)
E aici un infinit calitativ, esential, de o fenomenalitate pur_ interioara.
In "Lemn sfant", meditatie concisa pornind de la descriptie, viziunea se sterilizeaza de realism, într-o ascensiune spre idee.
Pe acest lemn ce-as vrea sa curat nu e /Unghi ocolit de praf, icoana veche !/ Vad praful — roua, ranile — tamaie ?/ Sfînt alterat, neutru, nepereche.
In prezentarea limitata iconografica poetul descifreaza numai spiritul sfînt absolut, desprins de contingente istorice.
Procedeul trecerii de la exterior la interior, de la fenomen la principiu este foarte frecvent în poetica lui Barbu; materia apare ca simbolul unei idei, unei esente.
Prima strofa din "Margini de seara" este un schematic pastel cosmic:
Pendulul apei calme, generale, /Sub sticla sta, în Tarile-de-Jos./ Luceferii marini, amari, în vale; /Salciu murea si racul fosforos.
Printr-o frângere brusca a viziunii fenomenale, strofa a doua trece în peisagiu ideal; aspectul exterior este prelungirea unei idei, copia unui principiu transcendent:
Un ghid adus, de raze si curbura /(Fii aurul irecuzabil, greu !) /Extremele camarilor de bura/ Mirat le începea, în Dumnezeu.
Divinitatea e o categorie intelectuala, un concept nesenzorial, lege supramateriala coordonatoare.
Ermetismul lui Barbu, intuit în structura lui interioara, nu este pur sintactic, cum li s-a parut unora; el este dictat de o mecanica spirituala evidenta.
Cu o asemenea structura abstracta, nu vom mai gasi în poezia sa un inefabil scos din muzica îngânata a unui lirism emotional; inefabilul devine un contur tremurat al ideii, o vibrare a esentei care se cauta în expresie. Lirismul este, cum spuneam, subiacent; circula în însasi tensiunea spiritului, fiind implicat în idee. Poezia noastra moderna a cunoscut un lirism de notatie, un altul muzical, apoi unul imagist; lirismul lui Barbu trece la limita extrema a poeziei, în plan pur cerebral. Intelectualismul sau implica paradoxul: "cogito, ergo sentio!"
Am cautat sa descifram principiul poetic constitutiv al ermetismului barbian; l-am gasit în contemplarea ideii, ca realitate absoluta, strict transcendenta. Am ocolit exegeza minutioasa a sintaxei si a metaforei, pentru a nu faramita o interpretare sintetica, singura care poate închega harta morala a unei zone poetice. Putem acum trece si,în laboratorul intim al expresiei sale, cu atentia prudenta impusa de o figuratie de un subiectivism care trece nemediat la captarea de esente.
Cel mai izbitor procedeu tehnic al acestei poezii e ceea ce am numi "dubla figuratie": o interceptare a absolutului prin relativ, a idealului prin senzorial.
Vom face o aplicatie la o poema mai putin ermetica, procedeul aparand aci mai limpede. Prima strofa din "Secol" are, în evocarea poetica a unui rasarit de soare, un sens propriu, senzorial:
Rasarit al crestelor de pasari./Steme nicairi în falfait,/ Bantuie, cand soarele voit/Arcuite pajurile catari.
Asociatia picturala nu se face atît de lent în aceasta evocare cu substrat existent, cu obiect descifrabil.
Dubla figuratie, elevarea la idee apare însa în strofa a doua:
Seceri dintre secete-au sclipit!
(Versul contine înca un suport real, o fulguranta plastica.)
Celelalte trei suprapun însa o a doua figuratie, cerebrala, peste prima figuratie senzoriala:
Chemi zidul ars, cu ierburile cimbruri,/Anulare unor altor timpuri, /Sub argintii muntelui orbit.
Metafora trece brusc din spatialitate în durata pura; logica intima a poeziei devine obscura, lâsandu-se posedata prin aproximatii si analogii departate. Asociatia nu se mai face între termeni imediati, fuzionând o data cu expresia; se preface într-o asociatie în serie, ale carei verigi trebuiesc adesea presupuse, complinite, ghicite oarecum de cititor. Colaboratia dintre poet si lector devine o cursa de ingeniozitati. Intuitia lui e obligata sa lucreze arbitrar, fiindca arbitrara este însasi logica interna a metaforei. Dubla figuratie a poetului trebuie desfacuta în elementele componente, în infinitezimalele ei subiective; exegeza este singura cale de perceptie poetica.
Figuratia se transforma într-o succesiune de planuri independente; din trei obiecte capricioase trebuie sa figurezi un chip unitar, o expresie launtrica. Podurile între strofe sunt suspendate; trecerea între pasagii o faci pe valori interne proprii, care pot sa coincida sau sa nu coincida cu valorile subiective ale poetului. Aceasta transmisiune fara continuitate, joc subtil al spiritului, duce ermetismul la ultimele lui concluzii. Iti trebuie însasi cheia visului poetic, din fazele lui originare. Cu toata respingerea formala a "dicteului suprarealist" pornita de la d. Barbu, în articolul asupra d-lui Arghezi, ideea platonica ramne adesea într-o ceata de vis pur, esenta ei risipindu-se în narcoze confuze.
Urmarind o filiatie spirituala a poeziei d-lui Barbu, credem ca o vom gasi prea putin sau de loc în absolutul mallarmean; ea descinde din poetul francez, mai ales latura tehnica a versului, în ermetismul sintactic. Cîteva exemple:
Ovaluri stau, de var, ca o greseala /Atlanticii sUnt robul vibrat spre un margean.
Parantezei purcede tot din Mallarme:
(Fii aurul, irecuzabil, greu !)
A ofilirii, numai aceasta foarte pala /Faclie...
Despartirea subiectului de verb:
Domneste pe calul de sah, /La Moscova verde de-o mie/ De turle, ars idol opac.
Sau a verbului de obiect:
Sa port — sub raze deget sters înting — /Un linistit, un rar si tînar mugur /Prin ger mutat...
Tehnica mallarmeana are un rol de pura inovatie sintactica, fara a urmari si efecte de noua, subtila muzicalitate.
Pentru a vedea straniile efecte sonore, ale poeziei barbiene, vom parasi cercetarea ciclului ermetic si ne vom îndrepta spre incantatiile din "Domnisoara Hus" sau spre largile sale poeme de pitoresc balcanic.
Nu este hazardat sa-l privim pe d. Barbu paralel cu valoarea sa de poet al ideii, ca pe un baladist, ca pe un romantic colorist, asa cum apare în "Riga Crypto si Lapona Enigel", în "Nastratin Hogea la Isarlak" si chiar în "Domnisoara Hus".
In poemele sale, construite retoric, pe figuratie conturata, poezia nu mai capteaza esente, satisfacandu-se într-un pitoresc nostalgic; la baza acestui ciclu parnasian poate fi o idee generatoare, aceea a substratului oriental al trecutului nostru. Fara teoretizari si dogme, Ion Barbu trece în cîmpul traditionalist; viziunea sa este însa pura intuitie poetica, nealterata de preocupari programatice si ipotetice identificari etnice, ca în estetica traditionalistilor nostri retorici, amatori de false specifice nationale.
Evocarea parnasiana, ca si trecera la "modul interior" sunt doua principii estetice alternative, doua metode poetice, pe care spiritul cercetator al lui Barbu le-a experimentat în marginile artei pure. Inteligenta sa artistica l-a dus la meditarea mijloacelor de expresie, nu atît la izvoare psihologice variate. Poezia lui Barbu este si istoria zbuciumata a unui spirit în cautarea unui concept ideal de poezie. Prin aceste elaborari contradictorii de estetica, Ion Barbu îsi divulga structura intelectualista; poezia este pentru domnia sa mai ales o metoda si o tehnica, o stiinta intransmisibila, dureros asimilata. Faza "modului interior" nu este o schimbare de valori interne, cat o revolutionare tehnica. De acea, poezia lui Ion Barbu poate fi obscura, uneori veleitara, alteori strangulata în viziuni extrem subiective, fiind o continua truda spre cucerirea unei tehnice; niciodata n-o putem învinui de farsa, cum ne îndreptatesc atîtea produse ale unui modernism excesiv, coalizat, în ultimul timp.
Intelectualismul poeziei barbiene nu rezida numai în tehnica; în lipsa de sentimentalism, am putea spune chiar de sentimente, a acestei poezii, descoperim un intelectualism de substanta.
Este caracteristica absenta unei poezii erotice directe; confesia nu intra în materialul poeziei barbiene. De la admirabila sinteza lirica din "Paunul", pîna la "Uvedenrode" si "Domnisoara Hus", punctele cardinale ale erotismului sau divulgat estetic, Ion Barbu ramane într-o atitudine ideativa si simbolica. Iubirea este expresia unui principiu cosmic, lege suprema, care absoarbe individul dincolo de limitele temporale. Un senzualism implacabil stapaneste pe om, prezentat ca un joc al fortelor universale, al unui instinct, manifestat într-o atmosfera ezoterica:
Incorporata pofta,/ Uite o fata:/Luneca o data,/ Luneca de doua /Ori pîna la noua./ Pîna o-nfasori/ In fiori usori,/ Pîna-o întorci în zale /Gasteropodele; /Pîna cînd, în lente /Antene atente /O cobor: /Pendular de-ncet,/ Inutil pachet./ Sub timp,/Sub Mode/ In Uvedenrode.
Iubirea ridicata la principiu cosmic, spirit ascuns în tainele naturii, strabate viguroasa "Domnisoara Hus", într-o succesiune de tablouri, care sunt, alternativ, si o serie de atitudini interioare. Aci, poetul concentreaza toate fortele obscure ale sufletului straniei "d-re Hus" într-o chemare a iubirii colorata de sugestiva halucinatie. Unde expresia notionala nu se poate înalta la esenta ideii, intervine incantatia, muzica întunecata si confuza a silabelor, urmarind vraja eterata a unei încordari absolute. Dar aceste apeluri onomatopeice, amestec de sunete surde si clare, nu sunt simple elemente folclorice, utilizate cu scopul de pitoresc; ele exprima mijloace poetice, alternante de notional si ezoteric, spre a deschide o perspectiva interioara a ideii.
Universul poeziei barbiene este un univers abstract; poezie antimuzicala, tinzand sa ucida retorica, poezia lui Ion Barbu, în aspectul ei cel mai izbitor, realizeaza o serie de tablouri mentale. Prin racirea în sferele platoniane ale emotiei, prin eliminarea ei aproape, se refugiaza în aride peisagii cerebrale, în versurile mai ermetice, sau se coloreaza de o picturalitate a ideii, în vastele sale poeme, între care "Domnisoara Hus" reprezinta tipul cel mai caracteristic.
|
|
