|
Acasa » REFERATE » POVESTE REFERAT
POVESTE REFERAT
Referat "Poveste" de Marin Sorescu
Sufletul tau functioneaza cu lemne,/ Iar al meu cu electricitate./ Dragostea ta scoate fum,/ A mea e din flacari curate./Totusi vom mai merge împreuna/O buna bucata de pamânt,/O buna bucata de cer,/O buna bucata de luna./Vom fi fericiti pen tru iarba/Si pentru lac,/Vom râde pentru copac,/Vom slavi drumul cu câte-o gura/Si vom tine un moment de reculegere/Pentru fiecare cotitura./Ne vom lua dupa umbra mea/ Care merge înainte,/ Ne vom lua dupa primul gând,/ Ne vom lua dupa doua-trei cuvinte./Pâna când ne va iesi în cale Sfânta Vineri/ Sa ne spuna printre altele/ Ca nu mai suntem tineri./Si ca ea n-o sa ne mai dea de-acum/ Nici electricitate pentru flacara,/ Nici lemne pentru fum/.
Marin Sorescu este unul dintre acei artisti iconoclasti, care pot fi asociati cu ideea de subminare a artei- poeziei vazuta ca forma a "constructiei". Avangardistii însisi nu facusera altceva decât sa demitizeze teme, motive poetice, structuri stilistice. Era un protest împotriva retoricii clasice a artei. De altfel, poezia modernista, în general, refuza dialogul cu vechile idealuri ale fiintei, iar bucuria, ca principiu al vietii, înceteaza sa mai fie sentimentul dominant. Deziluzia, prozaismul existentei, banalul, vietuirea cenusie par acum sa defineasca mai bine fiinta umana. Este ceea ce încearca sa exprime si Marin Sorescu în lirica lui.
In oricare dintre poemele din primele volume "Singur printre poeti", "Tineretea lui Don Quijote", "Poeme" sau "Moartea ceasului", ne inâmpina caracterul parodic si ironic al viziunii sale. Poezia lui este una a "deconstructiei", în sensul subminarii ideii de sacru si de semificativ in intocmirea lumii, a temelor mari ale acesteia; Sorescu e un poet al profanului, al "banalului, al nesemnificativului, al absurdului: Daca te întâlnesti cu un scaun,/ E semn bun, ajungi în rai./ Daca te-ntâlnesti cun un munte,/ E semn rau, ajungi în scaun./ te-ntâlnesti cu carul mare,/ E semn bun, ajungi în rai./ Daca te-ntâlnesti cu un melc/ E semn rau, ajungi în melc./ [...] Daca mori,/ E semn rau// Fereste-te de acest semn/ Si de toate celelalte./
Marin Sorescu este, în acelasi timp, si un un "poet al poantelor", ceea ce înseamna ca poemul lui este astfel construit încât sa devina expresia unei surprize pe care, de regula, ne-o ofera finalul. Este o "viziune întoarsa" asupra lumii, caci nimic nu mai functioneaza ca iainte în lirica sa: nici limbajul poeziei, nici temele acesteia. Moartea si iubirea, de exemplu, ca teme sacre ale poeziei din totdeauna, banalizate, caricaturizate, lipsite de fior si mister. Este o viziune sustinuta, în general, de un limbaj voit prozaic, ceea ce impreuna cu tema contureaza o puternica senzatie de absurd, de inadecvare. Iata înca un exemplu, finalul poeziei "Fresca", unde, intradevar, detaliul realist provoaca râsul si "distruge" un mit care înfiora, cel al iadului: în iad pacatosii sunt valorificati la num [...]/Barbatii sunt si ei folositi/ La cele mai grele munci,/ Cu exceptia celor foarte parosi,/ Care sunt torsi din nou/ Si facuti presuri... Este un iad manufacturier, utilitarist, un iad care recicleaza lumea.
Acest exemplu nu înseamna, totusi, ca sensul tragic al existentei ar fi cu totul ocolit în lirica sa. El este însa îmblânzit de familiaritate si joc absurd, de automatismele existentei. De altfel, pentru cele mai multe dintre poezii, cititorul însusi poate alege cheia - comica sau tragica - în care sa le descifreze sensurile. Poezia "Poveste", aparuta in volumul "Moartea ceasului" 1966, nu se îndeparteaza de aceste trasaturi ale poeziei soresciene. O tema draga poeziei romantice, iubirea, este supusa aici unui proces de "depoetizare", în sensul în care dragostea devine expresia insotirii a doua suflete care "functioneaza", fiecare, cu alt fel de combustibil.
|
|
