|
Acasa » REFERATE » POVESTEA LUI STAN PATITUL DE ION CREANGA, REFERAT
POVESTEA LUI STAN PATITUL DE ION CREANGA, REFERAT
Rezumat "Povestea lui Stan Patitul" de Ion Creanga
Ceea ce surprinde, la diferite lecturi, pe cititorul avizat al basmelor lui Creanga este, mai înainte de orice, realismul lor, caracterul de nuvela (în întelesul vechi al cuvântului) din viata taraneasca de altadata. Ceea ce în "Amintiri" scriitorul povesteste, asa-zicand, în plan real poate fi gasit în "Povesti", laolalta cu fabulosul. Din acest punct de vedere "Povestea lui Stan Patitul" este una din bucatile cele mai caracteristice.
Povestea se desfasoara, la început, în pagini de curata nuvela. E vorba de un flacau statut, pe care îl chema Stan, zis si Ipate, trecut de treizeci de ani. Nemernicind el pe la unii si pe la altii, înca din copilarie, izbutise acum a-si închipui o avere, stare foarte asemanatoare cu a oricarui gospodar din Humulesti: o casuta, putine parale, cateva oi, un car cu boi si o vacusoara cu lapte. In aceasta situatie, ca oricare om de la tara, Stan se gandeste sa se însoare. Insa Stan e un barbat "chitit" si se hotaraste cu greu, însuratoarea devenind o adevarata problema, la aceasta varsta si în mediul taranesc. Situatia e tot atat de tipica, de obisnuita, cat si comentariul povestitorului, de o extraordinara oralitate: un torent de vocabule, exclamatii si gesturi, care ne fac sa uitam cu desavârsire ca ne aflam în basm:
Si ba s-a însura la toamna, ba la iarna, ba la primavara, ba la vara, ba iar la toamna, ba vremea trece, flacaul începe si el a se trece, mergand tot înainte cu burlacia, si însuratoarea ramanea balta. Si apoi este o vorba: ca pîna la 20 de ani se însoara cineva singur; de la 20—25 îl însoara altii; de la 25—.30 îl însoara o baba, iar de la 30 de ani înainte numai dracu-i vine de hac.
I-a fost dat lui Stan sa-si mai rotunjeasca averea si sa-si împlineasca si aceasta ultima dorinta, însuratoarea cu o fata cumsecade, în urma unui fel de pact cu diavolul. S-ar zice ca e vorba de vechiul motiv faustic, daca lucrurile n-ar capata în versiunea lui Creanga o interpretare taraneasca, profund originala si locala. Intâmplarea lui Stan ar voi parca sa ilustreze cunoscutul proverb: Fa-te frate cu dracul pana treci puntea. Ori, dupa cum reiese din dialogurile dintre Stan si Chirica, dracul deghizat: — Da stii c-ai chitit-o bine, mai Chirica! Tot cu draci esti tu, bine zic eu. Apoi da, stapane, în ziua de azi, daca nu-i fi cu draci oleaca, apoi cica te jura sfintii, si iar nu-i bine.
Elementul de basm, în "Povestea lui Stan Patitul", e minim si consta numai în seceratul miraculos al lui Chirica si în operatia hirurgicala asupra nevestei lui Stan, careia acelasi Chirica trebuia sâ-i extraga coasta de drac prisoselnica. Insa, dupa cum în "Ivan Turbinca" Dumnezeu si Sfantul Petre sunt coborati cu umor pe pamant, în chip de mosnegi oarecari, si, dupa cum în aceeasi poveste, ca si în "Danila Prepeleac", dracii sunt facuti sa sufere omeneste, si în "Povestea lui Stan Patitul" dracul e vaduvit de puterile lui, umanizat. Dracul cel mic si fara experienta tremura de frig, e hamesit de foame, nu stie cum sa îndeplineasca porunca Tartorului si manînca bucata de mamaliga pusa de Stan pe o tesitura de copac. Trebuind sa ispaseasca aceasta greseala de neiertat, Chirica-dracul vine sa se bage argat la Stan, pe trei ani. Aparitia lui la poarta gospodarului e o scena din viata cotidiana a satului:
- Tiba, Hormuz ! na, Balan ! nea, Zuzan ! dativa-n laturi, cotarle !.,. Da cine esti tu, mai tica ? Si ce cauti pe aici, spaima canilor ?
- De unde sa fiu, badica ? Ia, sunt si eu un baiet sarman si vreu sa întru la stapan.
Ajutat de Chirica, Stan îsi sporeste averile. Povestitorul le însira cu placere de perfect cunoscator, în totala contradictie cu economia basmului popular autentic, care nu are în vedere niciodata amanunte de ordin gospodaresc. Torentul de vorbe constituie o alta sursa a farmecului oralitatii:
Ce garduri stresinite cu spini, de mai nici virilul nu putea razbate printre ele ! Ce suri si ocoale pentru boi si vaci; perdea pentru oi, poieti pentru paseri, cotete pentru porci, sîsîiac pentru papusoi, hambare pentru grau, si cate alte lucruri de gospodarie, facute de mana lui Chirica, cat ai bate din palme !
Venind vorba de însuratoare, dialogul dintre stapan si sluga e cu totul în firea lucrurilor:
Stapane, sa nu banuiesti, da am sa zic si eu o vorba: de ce nu te însori ? Ca mane-poimane te-i trezi c-ai îmbatranit si nu-ti ramane nici un urmas. Dupa viata este si moarte. De unde stii ce se înthnpla, fe reasca Dumnezeu ! si-atunci, cui ramane atata avere ?
Ce vorbesti tu, mai Chirica ? Daca, nu m-am în surat eu cand am fost de însurat, apoi la vremea asta t-ai gasit sa ma însor ? Pesemne vrei sa-si faca dracul ras de mine ?...
Da ia lasa-ma la pardalnicul, stapane, ca-i sparie oamenii cu vorbele d-tale. Nu te mai face asa de batran, ca doar nu ti-i vremea trecuta...
Odata însurat, Stan urma sa încerce taria de caracter a sotiei ce se dovedeste a fi destul de precara, desi avea — aleasa fiind de Chirica — numai o singura coasta de drac, si nu trei, cum au cele mai multe. Deghizat de diabolica lui sluga, Stan merge la baba mijlocitoare. Aceasta e rea din cale-afara, ca toate babele din povestile lui Creanga, e un talpoi de baba, capabila de lucruri îngrozitoare. Pe ea o va lua Chirica drept simbrie pentru cei trei ani de slujba, caci Scaraoschi îi atrasese atentia ca trebuie întarita una din talpile subrede ale iadului. Personajul se defineste cu o claritate extraordinara prin oralitatea limbajului. Luand din mana lui Stan punga cu bani, spre a mijloci întalnirea cu propria-i nevasta, baba se bate cu mana peste gura, mimeaza greutatea întreprinderii, se caina ca-i plesneste obrazul de rusine si, ipocrita, promite numai pe jumatate:
— Om bun, mancate-ar puricii, sa te manance !... Eu stiu ce vrea sa zica durerea de inima, bat-o pardalnica s-o bata !... Nu stiu, zau, cum a sta si asta, i-mi plesneste obrazul de rusine, cand gandesc cum am sa ma înfatosez înaintea femeii celeia cu vorbe de acestea... Ma duc si eu într-un noroc, sa vedem, si de-oi putea face ceva, bine de bine, iara de nu, mi-i crede si d-ta, ca stiu cum se fac de greu trebile astea si rar le scoatem la capat.
Memorabila ramane si aici, ca peste tot în opera lui Creanga, oralitatea povestitorului însusi. Ca si în "Soacra cu trei nurori", "Capra cu trei iezi", "Danila Prepeleac", "Ivan Turbinca", iluzia realitatii taranesti este întarita si întretinuta tot timpul de verva, jovialitatea si umorul povestitorului, care se adreseaza cititorului ca unui spectator, de pe o scena imaginara.
Cuvintele-gest si expresiile populare din graiul viu nu sunt atat de "regionale" pe cat s-ar crede, pentru ca scriitorul nu a copiat vorbirea humulestenilor ci prin geniul sau, a selectat materialul verbal si l-a ordonat în contexte menite a sugera viata autentica; ele se impun de la sine, fara dictionar, întelegerii cititorului. Cuvintele si expresiile oralitatii cotidiene, care apar în aceasta scriere a lui Creanga — ca de altfel în toata opera sa — sunt, în marea lor majoritate, perfect inteligibile, chiar in afara contextului. Aceasta se datoreste faptului ca expresiile verbale predomina si ca ele circula, de regula, pe întregul spatiu locuit de români. In colo din urma, opera lui Creanga însasi a contribuit la reîmprospatarea lor în limba româna.
Tot asa proverbele si zicalele. Povestitorului îi lipseste facultatea de a caracteriza personaje si situatii cu cuvintele lui si apeleaza totdeauna la sacul fara fund, la arsenalul lingvistic si paremiologic pe care îl are la îndemana, gratie unei memorii din cale-afara de prodigioase si a unei eruditii în materie cu totul iesita din comun. Astfel, pentru a arata cum omul harnic, asezat la casa sa, precum Stan, prinde oarecare avere, zice: Vorba ceea, si piatra prinde muschi, daca sede mult într-un loc. Situatia barbatului caruia i s-a urat cu burlacia: Vorba cantecului; De urat ma, duc de-acasa / Si uratul nu ma lasa. / De urat sa fug în lume / Uratul fuge cu mine. La varsta lui, matura, Stan se gândeste la neajunsurile casatoriei cu o femeie capricioasa. Exista si pentru aceasta împrejurare o zicala, comentata de povestitor cu umor echivoc: Uniia zic asa — ca femeia-i sac fara fund. Ce-a mai fi si asta ? Este si o vorba referitoare la însuratoarea flacailor tomnatici: ...ca pana la 20 de ani se însoara cineva singur; de la 20—25 îl însoara altii; de la 25—30 îl însoara o baba, iar de la 30 înainte numai dracu-i vine de hac. Dupa plecarea lui Stan cu carul de lemne din padure s-a starnit un vifor cu lapovita: Mania lui Dumnezeu era afara; sa nu scoti un cane din casa... Referitor la aspectul firav al lui Chirica-dracul, venit sa se bage argat, Stan se exprima tot printr-o zicala: Apoi bine-a zis cine-a zis ca vrabia-i tot pui, dar numai dracul stie de cînd îi... Un cioflingar, ratacit candva prin sat, e caracterizat tot printr-o vorba cunoscuta de toata lumea: Cu antereu de canavata / Ce se tine numa-n ata, / Si cu nadragi de Anglie / Petece pe el o mie. In modul acesta Stan reediteaza opinia lui Stefan a Petrei Ciubotariul despre surtucari: Logofete branza-n cui / Lapte acru-n calimari / Chiu si vai prin buzunari. Gospodarul abia l-a putut scoate pe Chirica din gura cainilor: Vorba ceea: as veni la voi dar mi-e rusine de cani. Pe seama numelui stapanului — cu care se ia la întrecere din cimilituri, chip de a-si pune la încercare istetimea — dracul-argat are la îndemana un cantec, nu mai putin generic, vechi de cand lumea: Ipate care da oca pe spate / Si face cu mana sa-i mai aduca una. La randul lui, Stan propune lui Chirica o cimilitura de tot pitorescul: Lata — peste lata, peste lata — îmbujorata, peste îmbujorata — cracanata, peste cracanata — maciulie, peste maciulie — limpezeala, peste limpezeala — galbeneala si peste galbeneala — hudulet, atat de hermetica în formularea ei metaforica, încat n-ar putea fi dezlegata nici chiar de un drac împelitat. Toata lumea de la tara stie însa ca e vorba de facerea mamaligii si Creanga îsi ofera placerea de a o împartasi carturarilor oraseni. Insa un fapt ramane evident deocamdata: Nu e nevoie sa consultam macar o culegere de folclor pentru ca sa ne dam seama ca proverbele si zicalele de mai sus, ca si altele, nu sunt ale Iui Creanga. Povestitorul ia din bunul comun al limbii si întelepciunii obstesti ceea ce îi convine. Personal, nu are — asa zicand — un stil individual si individualizator. Prin el se exprima un grup etnic în cazul povestitorului humulestean, însa, avem de a face cu un exemplar de geniu, deloc anonim, si impersonal, în modul cum cuvintele, expresiile populare, zicalele si proverbele sunt configurate în contextul povestirii; Numai materialul nu este al lui, edificiul operei îi apartine în întregime. Aici Creanga atinge chiar culmea originalitatii literaturii române si ar fi o gresala grava, daca am vedea în el un pasionat de folclor si în opera lui o culegere, macar cat de cat. La toti clasicii nostri se poate vorbi de pasiunea si dragostea pentru folclor si limba populara, de influenta folclorului exercitata în opera lor. La Creanga însa nu. Ar fi o tautologie, un fel de nonsens, un pleonasm sa afirmi influenta populara sau existenta elementelor folclorice în opera humulesteanului. El nu s-a aplecat, ca un intelectual, catre popor ci, împreuna cu personajele sale, a rasarit din popor, indiferent la elementele constitutive ale operei sale, din lipsa termenului de comparatie. Creanga lasa impresia neta ca nici macar nu face distinctia, livresca, între limba, zicala, proverb, snoava, poveste etc. Opera lui se înalta spontan — ca valul din apa marii — din toate aceste elemente confundate cu lumea taraneasca însasi. In fond, expresiile, zicalele, proverbele, cimiliturile etc. devin componente ale mijlocului de comunicare care se cheama limbaj în înteles larg, si care, privit abstract, este un univers cu legi ascunse, un labirint în vesnica miscare si metamorfoza, unde artistul trebuie sa gaseasca firul Ariadnei, în felul lui cel mal propriu. Si Creanga l-a descoperit în chip genial.
Stilist abundent, dar fara nici o urma de încarcaturi greoaie, Creanga gaseste întotdeauna expresia cea mai potrivita, cu o usurinta extraordinara, sustinand totul cu verva lui rustica, printr-o gesticulatie care se ghiceste din inflexiunile limbii, prin excelenta vorbita, uneori chiar fara transmiterea unui continut notional anume, precum aceste expresii pantomimice: da..., Toate ca toate..., Ia..., Apoi da..., Amu..., Da ia lasa-ma..., De cole pana cole,... hat si bine etc.
Creatorul "Povestilor" si al "Amintirilor" nu numai povesteste ci si arata, cuvintele "deictice" fiindu-i foarte caracteristice, în modul cum transpune artistic specificul limbii române vorbite. In aceeasi ordine de idei merita o atentie deosebita sintaxa frazei lui Creanga, care contribuie — cum dealtfel s-a observat de mai multe ori — poate cel mai mult la realizarea oralitatii. Ne oprim numai la cateva exemple, extrase din povestirea de fata. Astfel, foarte caracteristica stilului lui Creanga este introducerea principalei prin "numai ce", principala precedata de obicei de subordonata temporala introdusa, la randul ei, prin iterativul "Si tot", "Si cum", "Si cand" etc.
Locutiunile adverbiale, prezente si în alte texte decat exemplele de mai sus (numai ce, numai ce iata, si unde nu etc), pun în relief intonatia frazei si volutele subordonarii, accentul de intensitate maxima cazand întotdeauna pe ele. Tot în vederea oralitatii, predicatul urmeaza a cadea sub accentul principal si se asaza înaintea subiectului, care apare exprimat ca atare, prin pronume, desi normele limbii n-o cer numaidecat. Se intelege ca suprimarea predicatului se face prin o anume intonatie asupra cuvantului "parerea", ca si printr-un gest semnificativ al povestitorului. Gestul povestitorului mai poate fi banuit si în parantezele comunicarii, paranteze care au întotdeauna caracterul unor determinari modale si sunt exprimate prin locutiuni-zicale.
Mai sus remarcasem placerea lui Creanga de a însira, într-o enumeratie abundenta, inventarul gospodariei lui Stan, însa fara o intentie descriptivista propriu-zisa. Densitatea frazei si repeziciunea epica orala se mai realizeaza la dansul si prin abundenta verbala, ca în pasajul acesta, în al carui final remarcam din nou paranteza povestitorului:
"Unii [draci] secerau, altii legau snopi, altii faceau clai si suflau cu narile sa se usuce, altii carau, altii durau girezi, ma rog claca dracului era! Ce sa spun mai mult ?"
Povestea da impresia ca e spusa acum, dar si ca a fost spusa de nenumarate ori înainte de a fi asternuta pe hîrtie. Frazele au capatat astfel rotunjime, cadenta si alunecare clasica. De aceea ele se pot descompune în unitati ritmice, precum începutul povestii, facut simplu prin intrare directa în subiect.
Diferitele paragrafe constitutive ale povestii sunt introduse prin formulele orale cunoscute. Dedesubtul iterativelor se banuieste pantomima povestitorului, mirarea din ochi, clatinarea din cap, aratarea cu degetul etc. Aceleasi paragrafe sunt apoi încheiate, rotunjite, prin alte formule, orale de asemenea, asa-numitele clausule, foarte caracteristice si acestea stilului lui Creanga. Ele constau adesea din cate o "vorba ceea" — din care am citat unele mai înainte — dar si din anume îmbinari de cuvinte, precum.
Asadar, nu numai frazele, dar naratiunea însasi, în întregul ei, se constituie din valuri ritmice, prin acele formule orale care deschid si închid fiecare flux si reflux epic. Prezenta povestitorului în cadrul relatarii este marcata stilistic chiar si prin unele referinte directe la propria-i persoana. Uneori povestitorul constata ca trebuie sa reia firul epic din alt punct pentru completarea relatarii, si în acest scop, atrage atentia auditoriului închipuit: Acum sa ne întoarcem iar din urma. Finalul povestii se adreseaza direct cititorului-spectator, într-o formula bufa, complet gratuita, ritmata si rimata de atata spunere:
Si iaca asa oameni buni, s-a izbavit Ipate si de dracul si de baba, traind în pace si cu nevasta si cu copiii sai.
Si dupa aceea, cand îi spunea cumva cineva cate ceva de pe undeva, care era cam asa si nu asa, Ipate flutura din cap si zicea:
— Ia paziti-va mai bine treaba, si nu-mi tot spuneti cai verzi pe pereti, ca eu sunt Stan Patitul.
|
|
