|
Acasa » REFERATE » POVESTIREA BALAURUL REFERAT
POVESTIREA BALAURUL REFERAT
Referat povestirea "Balaurul" de Mihail Sadoveanu
Apartenenta la genul epic, specia literara povestire în rama
"Balaurul" este a treia povestire din cadrul volumului de noua povestiri, "Hanu-Ancutei", scris de Mihail Sadoveanu [1880-1961].
"Povestirea în rama [povestirea în povestire sau povestire cu cadru] este o specie a genului epic, în care se nareaza o situatie neobisnuita, iar personajele sunt conturate mai palid. Timpul narativ se situeaza într-un plan al trecutului, iar principala modalitate de expunere este evocarea. Spatiul desfasurarii actiunii este unul privilegiat si ocrotitor [un topos], în care mai multi povestitori relateaza întâmplari pilduitoare, respectând un ceremonial prestabilit si desfasurând o arta a discursului memorabil."
In volumul "Hanu-Ancutei", Mihail Sadoveanu recurge la tehnica literara numita poveste în poveste sau povestire în rama, sau naratiune în naratiune, deoarece în cadrul firului epic al volumului intervin istorisiri relatate de fiecare data de un alt oaspete venit la hanul Ancutei, adica de un alt narator, acesta particularizându-se printr-un stil propriu în arta povestirii.
Personajele-naratori sunt fie participanti direct, fie martori ai întâmplarilor istorisite cu placere si cu ambitia ca povestirea fiecaruia sa fie mai impresionanta, mai emotionanta decât cele anterioare.
"Balaurul" este a treia naratiune a volumului "Hanu-Ancutei" de Mihail Sadoveanu si este o povestire fantastica, deoarece elementele reale se îmbina cu cele fabuloase. Prima parte a povestirii ilustreaza realitatea, întâmplarile si personajele sunt verosimile, iar finalul naratiunii este dominat de fabulos, apar elemente de basm, cum ar fi "balaurul" si disparitia miraculoasa a Irinutei.
Intâmplarea înfricosatoare se petrecuse în vremuri de demult si este relatata de mos Leonte Zodierul, care vazuse balaurul atunci când era flacau "trecut de douazeci de ani" si pe când învata de la tatal sau mestesugul de "zodier si vraci". Modalitatea prin care se include aceasta povestire în "rama" volumului este dialogul purtat între comisul Ionita si mos Leonte, la care asista toti oaspetii prezenti la hanul Ancutei.
Traise, pe vremuri, în satul Tupilati, "un boier mare si fudul", pe nume Nastasa Bolomir, care avea "o barba mare cât o coada de paun". El fusese însurat prima oara cu fata unui boier care, neputând îndura "mâniile si asprimile lui", s-a întors plângând la parintii sai. A doua nevasta fusese vaduva unui grec, Negrupunte, femeie frumoasa si bogata, care a murit dupa doi ani, timp în care devenise "galbana si ovilita". Desi toate femeile fugeau de boier, caruia i se dusese vestea ca-i mureau nevestele, Nastasa Bolomir s-a însurat, spre surprinderea tuturor, cu "o copila ca de saptesprezece ani", care "râdea, parca era soarele" si pe care o adusese de la Iasi. Vazând asa frumusete, slugile
boierului au început sa o compatimeasca, dar cucoana Irinuta nu se ofilea deloc, ba, dimpotriva, era mereu îmbujorata si vesela, iar boierul era din ce în ce mai posac si-i facea toate poftele.
Intr-o vara, aflându-se la stâna lor de pe malul Moldovei, cuconul Nastasa Bolomir, venise la tatal lui mos Leonte ca sa-i destainuiasca rusinoasa comportare a sotiei sale, pe care o banuia ca îl însala cu Alexandrei Vuza, fiul vornicului si sa-l roage sa-i citeasca în zodii. Bolomir era tulburat, îsi rodea barba "si n-avea astâmpar". Ifrim Zodierul afla de la boier ca acesta se nascuse în zodia Scorpionului, asa ca este "om mânios" de felul lui. Temându-se pentru ce ar putea pati femeia, zodierul îi spune boierului ca toate cele aflate de el sunt vorbe mincinoase, ca Irinuta avea sa se întoarca de la Roman, asa cum îi promisese.
Dupa ce pleaca boierul, zodierul se duce în graba mare la hanul celeilalte Ancute si-i povesteste ca boierul îsi banuieste nevasta si ca el se teme pentru ce o sa pateasca Irinuta la întoarcere. Drumul dinspre Roman trecea prin dreptul hanului si, hotarât sa o previna tatal lui mos Leonte opri "caleasca cu patru cai" în care se afla cucoana Irinuta. De dupa trasura s-a ivit deodata tânarul si frumosul Alexandrei, care calarea un armasar negru.
Tocmai atunci, într-un nor de pulbere, vine ca vântul boierul cu slujitorii dupa ei si, vazându-l pe Ifrim, îsi da seama ca cei doi fusesera preveniti. El porunceste, racnind "cu strasnicie", ca zodierul sa fie jupuit de piele, cât sa faca "de-o pereche de papuci", pentru necredinta lui si "sa nu cumva sa-mi iasa pielea c-o crestatura, ori c-o spartura, ca va spânzur!". Mânios si plin de ura, Bolomir porunceste apoi ca Irinuta si Alexandrei sa fie legati de rotile carutei si sa fie dusi "numa-ntr-o goana la Iesi, pâna-n ograda la sfânta Mitropolie!". Tiganii au însfacat caruta, alti slujitori l-au luat pe zodier "între harapnice"[bici mare împletit din cânepa sau din curele, cu codiristea scurta si cu sfichi de matase la vârf- n.n.], iar unii s-au repezit si "au început a rupe straiele de pe Alexandrei Vuza". Boierul însusi s-a îndreptat "pufnind de mânie si gâfâind", cu biciul plumbuit în mâna, ca s-o loveasca pe
Cuconita a sarit însa din caleasca "sprintena, subtire si mânioasa ca o vipera" si l-a înfruntat cu ura pe barbatul ei: "Nu te-apropia de mine, urâtule si blastamatule!". De aici, povestirea devine fabuloasa, deoarece flacaul Leonte a vazut atunci cum femeii îi crescusera ghiare la mâini si cornite în par, cu care voise sa-si împunga sotul. Dintr-o data, cerul s-a miscat rotindu-se "împotriva pamântului" si un muget îngrozitor si nemaiauzit a umplut vaile. Toti cei de fata au vazut, cu ochii holbati, "balaurul venind în vârtej sucit, cu mare iuteala". Tânarul Leonte privea cutremurat coada subtire a balaurului pipaind pamântul, trupul care se înalta în vazduh si gura imensa care i se deschisese "ca o leica [pâlnie - n.n.] în nouri". Balaurul venea mugind fioros, luând în calea lui clai de fân, acoperisuri de case si copaci dezradacinati, pravalind grindina si ape peste toata firea. Toata lumea a încremenit de spaima, iar trasura s-a întors si a pornit "în goana spre Roman, având si pe feciorul vornicului Vuza într-însa".
Balaurul l-a luat pe boier, l-a sucit si l-a izbit, "amestecân-du-i barba cu vârtejul", aruncându-l aproape mort într-o râpa, iar Irinuta a disparut fara urma. In acel moment, la fel de brusc precum începuse, "navala de ape si de piatra a statut", iar balaurul s-a facut ca un fum, pierind încet-încet în departarile
din care venise.
De aici i s-a tras moartea boierului Nastasa Bolomir, iar unii oameni au scornit ca zodierul Ifrim "ar fi chemat balaurul, din salasul lui" [loc imaginar considerat ca locuinta pentru fiinte supranaturale - n.n.]. Zodierul a lasat oamenii sa vorbeasca, dar el stia mai bine decât oricine ca balaurul ascultase porunca Irinutei, "dracusorul cel balan", de care nu s-a mai auzit si nimene nu l-a mai vazut niciodata".
Personajul principal al povestirii este boierul Nastasa Bolomir, naratorul fiind mos Leonte Zodierul, care fusese martor al întâmplarii petrecute cu multa vreme în urma, pe când el era copil. Nastasa Bolomir este un personaj real, cu trasaturi negative puternic conturate, care intra în lupta cu un personaj fabulos, Irinuta, povestirea având trasaturi de basm, pentru ca în final este învins raul.
Caracteristicile Iui Bolomir compun un personaj negativ, acesta este crud si nemilos, deoarece înfricosase toate femeile din sat prin comportamentul plin de rautate pe care-l avusese cu cele doua neveste, care se îmbolnavisera si se ofilisera în scurta vreme de convietuire cu el. Portretul fizic sugereaza trasaturile morale, boierul era "nalt si-ncruntat s-avea pe piept o barba mare cât o coada de paun", desprinzându-se de aici firea lui morocanoasa si rautacioasa. Bolomir avea mereu în mâna un "harapnic", vorbea tot timpul "cu suparare", iar batrânul zodier stie ca boierul este "om mânios" si "om naprasnic". Egoist si gelos peste masura, boierul imagineaza un plan de razbunare cumplit împotriva tinerei lui sotii, Irinuta si a frumosului voinic Alexandrei, dornic "sa verse sânge". Un astfel de personaj, asemanator ca rautate si cruzime cu personajele negative din lumea fabulosului, nu putea fi învins decât de un alt simbol al raului, deoarece Sadoveanu imagineaza ca Irinuta era întruchiparea diavolului: ""îi crescusera la mâni gheare agere" si se vedeau "în parul ei si cornitele cu care voise odata sa-l împunga". In finalul povestirii, naratorul întareste aceasta imagine, sugerând ideea ca stihiile naturii dezlantuite sub înfatisarea unui balaur ascultasera "de dracusorul cel balan".
In povestirea "Balaurul", accentul cade pe întâmplarea fabuloasa si mai putin conteaza personajele si felul lor de a fi. Povestirea ilustreaza vremurile de demult, îmbracate într-o aura legendara, despre care povesteau cu placere oaspetii ce poposeau la hanul Ancutei.
Limbajul artistic.
Arta de povestitor a lui Mihail Sadoveanu consta în îmbinarea epicului cu liricul, a povestirii cu geniul sau poetic. Asa cum afirma George Calinescu, Sadoveanu a creat o limba limpede, armonioasa si pura, în care se împleteste graiul popular al taranilor cu fraza vechilor cronici, o limba capabila sa redea poezia sentimentelor omenesti, frumusetile tainice ale naturii, pastrând farmecul atmosferei acelor vremuri de demult.
Arhaismele si regionalismele sunt folosite cu naturalete de catre personajele povestirii, pentru a ilustra atmosfera legendara a vremurilor de demult si frumusetea graiului moldovenesc: "a crâsca", "colb", "cortelas", "harmasaras", "camarasita", "comis", "aferim", "vornic", "sleah". De remarcat în mod deosebit este oralitatea stilului, data de cuvinte si expresii populare specifice vorbirii: "s-atie drumul cucoanei", "stupeau dupa dânsul", "au prins a o caina s-a o plânge". Comparatia -"era balaie si râdea, parca era soarele" este asemanatoare unui proverb popular. Sadoveanu ramâne fidel declaratiei sale din discursul rostit la Academie, aceea ca "taranul român a fost principalul meu erou".
Figurile de stil apar cu moderatie, dând astfel stilului sobrietate. Metafora lipseste aproape de tot, iar epitetele au rol caracterizator - "nalt si-ncruntat", "om mânios", "om naprasnic", particularizând trasaturi ale personajelor. Astfel este conturat succint dar foarte sugestiv boierul Bolomir.
De remarcat în mod deosebit în volumul "Hanu-Ancutei" este muzicalitatea frazelor, prin care Sadoveanu creeaza trairi tulburatoare în sufletele personajelor.
"Eroii nu povestesc spre a-si usura sufletul, ori spre a reda viata: ci pentru a se sustrage vietii si mortii" [Nicolae Manolescu - "Imaginarul sadovenian"].
|
|
