|
Acasa » REFERATE » PUPAZA DIN TEI COMENTARIU, ION CREANGA
PUPAZA DIN TEI COMENTARIU, ION CREANGA
Comentariu "Pupaza din tei" , referat de ion Creanga
Diferitele episoade ale "Amintirilor" lui Creanga decurg unele dintr-altele în chipul cel mai natural si în buna voie a fluxului memoriei celui care povesteste. De o tehnica anume a compozitiei, pregandita de scriitor, nu poate fi vorba. Procedeul este însa cel popular cunoscut, al povestirii în lant sau al povestirii în rama, aplicat cu totul spontan, desi, altminteri, stilul marelui prozator este, precum se stie, supravegheat foarte de aproape.
Povestea "pupezei din tei" — fragmentul de care voim sa ne ocupam aici — vine dupa istoria cu ciresele furate de la matusa Marioara si este urmata de întamplarea cu scaldatul în Ozana. Trecerea de la un moment la altul, în însiruirea amintirilor, se face printr-o formula populara foarte obisnuita, ca de o pilda în cazul de fata : Si tocmai mite ! îndata dupa cea cu ciresele, vine alta la rînd. Incheierea e anuntata de regula printr-o maxima, ca pentru a încadra faptul relatat într-o categorie mai
largă: Iaca, aşa se poate înşela omul de multe ori cînd nici n-a gîndit, dacă nu ştie a judeca bine. Insă iar mă întorc şi zic: Tot păţitu-i priceput.
Frumuseţea fragmentului stă în totala dezinvoltură cu care omul matur povesteşte propria-i copilărie, identificandu-se pînă la un punct cu mentalitatea vîrstei respective, dar privind-o cu nemărginită simpatie şi umor. In fond, scriitorul îşi joacă rolul său de copii şi ne invită cu bonomie dar şi cu secretă filozofie, să gustăm farmecul vîrstei de aur a omului din totdeauna şi de pretutindeni. Ca şi în povestirile lui Mark Twain, cu care prozatorul român are cîteva puncte comune, e vorba de isprăvile unui copil de 13—14 ani, trecute de mult şi devenite frumoase prin ceaţa amintirii. Căci o trăsătură fundamentală a sufletului omenesc — cu atît mai mult a firilor robuste, pline de optimism, ceea ce e cazul celor doi mari scriitori — este do a păstra în memorie mai ales momentele frumoase ale trecutului.
Intamplarea în sine ar părea mai curand banală : Ca să nu mai fie sculat cu noaptea în cap din pricina pupezei, Nică se gîndeşte să-i facă de petrecanie acestui ceasornic al satului. Ba, cum era oleacă de fecior de negustor, plănuia chiar s-o vîndă în iarmaroc. Original însă revelator în ultimă instanţă, este modul cum este spusă această întamplare dintre cele mai obişnuite.
Impresia generală este aceea că scriitorul s-ar afla în faţa noastră, ca pe o scenă imaginară, unde se produce ca actor, gesticuland, mimind, intonand anume, jucand rînd pe rînd rolurile personajelor şi, mai înainte de orice, propriul său rol, de erou principal şi de povestitor, în acelaşi timp.
Oralitatea, caracterul de spectacol al spunerii, implică neapărat repeziciunea şi concentrarea discursului. O primă observaţie ce trebuie făcută asupra stilului este aceea că dinamismul frazei se realizează prin cîteva instrumente gramaticale specifice, bunăoară prin adverbul-conjuncţie cum (cu sensul de exact în momentul cînd), introducand subordonata care trece întotdeauna înaintea regentei, ca în următoarele exemple:
Şi cum ajung în dreptul teiului, pun demancarea jos în cărare pe muchea dealului...
Şi cum i-o dau în mină, javra dracului se face a o căuta de ou şi-i dezleagă frumuşel aţa de la picior...
Am denumit pe cum "adverb-conjuncţie" pentru că avem în vedere uşoara ambiguitate a cuvantului. El nu indică numai ideea de simultaneitate a acţiunilor din cele două propoziţii ci implică în acelaşi timp şi o nuanţă modală, incitand în anume chip pe cititorul-ascultător să-şi imagineze situaţia, să facă momentul mai viu. Din aceleaşi motive, uneori predicatul din principală se cere precedat de cîte un "indata", "numai ce şi", "unde nu", "numai iacătă", "iaca", "iute", "pe loc". Observandu-le în context, în chipul cum pun în mişcare naraţiunea, numaidecat ne dăm seama că asemenea vocabule sunt infinit mai bogate în sensuri decat palidul neologism "imediat", mai frecvent acum în vorbirea obişnuită şi în scris.
Uneori, în vederea aceluiaşi dinamism, predicatul se realizezază prin cîte o interjecţie: "Iaca poznă, c-am scăpat-o !, Eu atunci, haţ ! de sumanul moşneagului... Nu alt scop are şi construcţia eliptică: Şi îndată ce m-am sculat de la masă, luîndu-mi rămas bun de la călcaie, fuga la scăldat. Ori, dimpotrivă, repetiţia: ...numai iacătă-mă-s şi eu, veneam, nu veneam...
Mult mai mult contribuie la culoarea dialectală, altfel spus la concretizarea universalului prin particular în ficţiunea artistică, aceste forme gramaticale pe care le-am semnalat, decat înseşi cuvintele regionale apărute în context.
Din cele discutate mai sus, se pot vedea mijloacele de realizare în primul rînd a personajului principal, pus neapărat în acţiune. Caracterul dramatic, de piesă jucată, este dat de regimul prezentului sub care e dată naraţiunea din capul locului, dar şi de stilul direct : Mă trezeşte mama într-o dimineaţă din somn, zicandu-mi; Scoală, duglişule, înainte de răsăritul soarelui; iar vrei să te pupe cucul arminesc şi să te spurce, ca să nu-ţi meargă bine toată ziua?;
Spuneam însă că în cazul lui Creangă trebuie să fim atenţi şi la personajul povestitorului. Cele două roluri se confundă dar se si despart pe alocuri. Bunăoară, chipul de a se adresa cititorului prin cîte o propoziţie interogativă, ca spre a anunţa o nouă scenă : "Eu atunci, să nu-mi caut de drum tot nainte ? mă abat pe la teiu..." sau :
"Un moşneag nebun, c-o viţică de funie, n-are ce lucra ?" reprezintă pe poveştilor, adică pe omul matur Creangă care ne vorbeşte despre copilul Nicu, de care s-a despărţit pentru un moment. Dealtfel ca şi în replica: "Ce gîndeşti dumneata, moşule ? Te joci cu marfa omului ?", unde este cît se poate de evidentă dedublarea. Intorsătura frazei şi mai cu seamă ultimele cuvinte, "te joci cu marfa omului ?" sugerează deandată clipirea şireată din ochi către cititor, ironia îngăduitoare şi hazul omului matur povestind despre copilul care a fost cu 40 de ani în urmă.
Această desolidarizare s-a produs însă numai pentru o clipă. Povestitorul intră iute în rolul personajului său şi lucrul se vede din împrejurarea că moşul cel poznaş este făcut nebun şi javra dracului, optica fiind acum din unghiul copilăriei. Tocmai în aceste oscilaţii stă de fapt farmecul lui Creanga, umorul generos al "Amintirilor".
Se înţelege de la sine că vorbirea personajelor, altele acum decat cel al povestitorului, trebuie să fie definitorie. Mătuşa Măriuca răsare vie de tot din intonaţia propriilor cuvinte, adresate în gura mare şi fără altă introducere, mamei lui Nică:
"Moi auzit-ai dumneata, cumnată, una ca asta să jure Ion pupăza, care ne trezeşte desdimineaţă la lucru de atîţia ani ?"
Tot aşa ironia subţire a Smarandei care, fără a cunoaşte totuşi adevărul în legătură cu pătimirea pupezei, în sfarşit salvată, îşi înţeapă cumnata cu vorbe împăciuitoare, dar cu două înţelesuri, mai mult în pilde:
"— Doamne, cumnăţică, hăt, cum se pot învrăjbi oamenii din nimica toată, luîndu-se după gurile cele răle ! Ia poftim, soro, mai bine să mîncăm ceva din ce-a da Dumnezeu, să cinstim cîte un pahar de vin în sănătatea gospodarilor noştri şi: Cele răle să se spele, cele bune să s-adune; vrajba dintre noi să piară, şi neghina din ogoară !"
Se cuvine însă să adăugăm de îndată că personajele lui Creangă nu trăiesc independent de verva povestitorului care le animă necontenit, ca un mînuitor de marionete. De cele mai multe ori, mai interesant ramane comentariul — de fapt un text jucat, mimat de prezentator — prin care e introdus personajul. Se înţelege, mai întai rămane comică situaţia de a face caz prea mare în legătură cu dispariţia unei pupeze, sub pretextul că pasărea ar ţine loc de ceasornic pentru humuleşteni (comici erau şi unii sociologişti vulgari care deduceau de aici sărăcia ţăranilor de pe vremuri, lipsiţi, chipurile, de instrumente pentru măsurarea timpului) însă mătuşa Măriuca, mai înainte de a fi lăsată să vorbească, e arătată venind spre cumnata-sa "c-o falcă-n ceriu şi cu una în pămant" şi e caracterizată drept o fiinţă dintre acelea care "scoate mahmurul din om".
După cum se poate observa din chiar exemplul citat mai sus comentariul lui Creangă nu este deloc analitic, în felul obişnuit la nuvelişti ori la romancierii moderni, ci neapărat sintetic, efectuat printr-o vorbă populară de duh, o metaforă în ultimă instanţă, plastică în gradul cel mai înalt. In acelaşi sens vin zicalele şi proverbele — procedeul îl întalnim şi la Anton Pann, nu însă în configurări atît de fireşti şi spontane — prin care se caracterizează cîte o situaţie. De pildă starea ţiganilor cărora li se lungise urechile de foame şi li se împainjenise ochii aşteptand pe cel care întarzia cu demancarea: "Ş-apoi, vorba ceea: Ţiganului, cînd i-e foame, chilă; boierul se plimbă cu mîinile dinapoi, iar ţăranul nostru îşi arde luleaua şi mocneşte intr-însul". Humuleştenii, Ştefan a Petrei Ciubotariul, Smaranda, mătuşa Mărioara — zgarcita care părăduia canepa pentru nişte cireşe — mătuşa Măriuca,Chiorpec si atatia alţii erau oameni harnici şi veseli cu necazurile şi bucuriile obişnuite. Una din ele erau şi copiii cu năzbatiile lor şi totuşi nu prea.
In definitiv, aşa cum se poate vedea din Amintiri., copiii erau puşi de mici la treabă, să legene, să pă zească vitele, să ajute la tors şi la scărmănat, să ducă demancare la prăsitori, să fie respectuoşi cu oamenii mai mari, " sa se rusineze". Bucuriile lor erau mai curand puţine si nebuniile supravegheate de aproape. Tocmai de aceea ele apar frumoase, evocate sub pana lui Creangă. Să ne închipuim cat de urate ar fi — aici punctul de vedere etic se confunda cu cel estetic pana la indentificare- faptele lui Nica a lui Stefan a Petrei daca le-am pune pe seama unei odrasle razgaiate de parinti prea grijulii de progenitura lor, cum se intampla totusi nu prea rar.
|
|
