|
Acasa » REFERATE » RACEALA REFERAT
RACEALA REFERAT
Referat "Raceala" de Marin Sorescu
Tragedia de inspiratie istorica "Raceala", publicata in anul 1976 in revista "Teatru", evocand o eroica pagina din istoria patriei-lupta poporului roman pentru apararea independentei, sub conducerea voievodului Vlad Tepes-e valoroasa prin introducerea in teatrul istoric romanesc a unor elemente noi; caracterul parabolic al intamplarilor, polisimbolistica imaginilor, tehnica ambiguitatii,"traducerea trecutului in limbaj contemporan"[M.Sorescu].
Actiunea piesei se petrece in anul 1462, cand Mahomaed al II-lea[Cuceritorul], cel ce, in anul 1453 a cucerit Constantinopolul, in fruntea unei ostiri de doua sute cincezi de mii de luptatori, vine in Tara romaneasca pentru a pedepsi pe nesupusul si viteazul Vlad Tepes sia-l instala pe tron pe fratele acestuia, Radu cel Frumos.
In actul I se evoca atmosfera specifica ce cdomneste la curtea sultanului. In timp ce uriasa ostire marsaluia spre Dunare, Mahomed, singur in cortul sau, preocupat sa reformeze Imperiul si sa dea curtii sale un lustru renascentist, ziua scrie tablele legilor, iar noaptea, "dandu-i ghes inspiratia", scrie ode si gazeluri. Dar intr-un imperiu de razboinici, preocuparile estetizate ale sultanului declanseaza nemultumirea generalilor, in special a capeteniei Besleaga, care nu-si mai vazuse comandantul "de la caderea Bizantului", iar asupra armatei s-au ingramadit "o groaza de probleme".
Dorind sa se ilustreze ca un spirit rafinat, Mahomed, avand ca partener pe causticul, cultul si rafinatul Psa din Vidin, angajeaza cu acesta o polemica subtire pe teme de poetica, filosofie, istorie si politica, Pasa din Vidin indraznind sa nu fie de acord cu ideile suveranului. In acelasi act, potrivit unei cunoscute tehnici, a "teatrului in teatru", se prezinta si o trupa de actori inchisi intr-o cusca atarnata de caruta sultanului, tocmai sa joace, in fiecare seara, spectacolul prabusirii Bizantului, pentru a ilustra, la modul unei pedagogii morientale, soarta invinsilor.
In actul II se contureaza conflictul principal extern intre Mahomed si Tepes. Intuind dimensiunea uriasa a adversarului sau, Mahomed isi arunca masca de aristocrat al spiritului, pentru a scoate in evidenta, cu toata brutalitatea, imaginea tiranului monstruos si cinic.
In actul III se infatiseaza mimentul cand oastea otomana trece Dunarea. Apar insa si scene reprezentand armata si poporul roman, subliniindu-se ideea ca poporul roman e un popor optimist si viteaz, singurul tel al acestui neam fiind infrangerea dusmanului.
Actul IV se compune din trei tablouri infatisand o intalnire a sultanului cu capeteniile, un spectacol al actorilor, precum si moartea unuia dintre capitanii voievodului. Toma, ranit, se intoarce acasa "galben de frumos" si se stinge intr-o atmosfera de tragedie senina ca-n baladele populare.
Personajele tragediei se grupeaza in doua categorii, in functie de termenii coflictului, personaje reprezentand Tara Romaneasca si personaje reprezentand Imperiul Otoman. Din prima categorie fac parte: Vlad Tepes, panzaru, Toma, Papuc, Stanca, Vacarul, Floarea, Vica, Gherghina, Rita, Manda, Tilina, Stan, Neagoe. Din cea de-a doua categorie fac parte: Mahomed al II-lea, Pasa din Vidin, Radu cel Frumos, Besleaga, Locotenentul, Turacan, Beg-Ogli, grupul actorilor.
Vlad Tepes desi nu apare in scena, e prezent totusi prin relatarile mai multor personje. Vlad e un voievod informat, cunoaste secretul de fabricatie a tunurilor turcesti, numarul trupelor si al camilelor. Drastic, trage avangarda turca, toata, in teapa, facand un fel de "padure macabra". Darz, e in stare sa puna munte peste munte, unul langa altul, sa faca zid si sa intinda capcane. Pasa din Vidin, dotat cu o exelenta luciditate, crede ca Tepes are sclipiri. Geniu inconstant, "cam intermitent", Vlad Tepes poate face si "una boacana", dar de "scanteiat scanteiaza". Domnul Valahiei impune printr-un uimitor simt al realitatii, prin mare putere de a vedea just proportiile, prin promtitudine in actiuni si prin energia bratului.
Tepes aduce in lupta un popor vechi, indraznet, iute, optimist si vital, toata tara-copii, femei, lautari, plugari, pastori, dar, mai ales, aduce in lupta umorul iute valah, "hazul de necaz", spiritualitatea superioara a unui neam ales. Auzind ca "e lata rau cu paganii" muierile "o sa le tina piept", zice cu umor Vica, in timp ca framanta lutul. Vlad aduce in lupta pe urmasii getilor, aceia care se credeau nemuritori ca si zeii lor. Aici oamenii nu mor, sant numai "osteniti" si, din razboi nu se aleg cu moartea, ci cu o "raceala trcatoare".
Mahomed al II-lea, in ciuda aparentei de om al"Renasterii", e in fond, reprezentant al ideologiei medievale. Imperiul este condus prin semne facute cu degetul. In politica interna si externa, absenta oricaror concesii, cinismul. Simbolul monstruos al acestei politici violente este numarul imens al gealatilor care despica trupurile-n doua si ingroapa oamenii de vii.
Pasa din Vidin, reprezentant al "Renasterii", traieste drama spiritului liber, care e mutilat de "Marele Turc", fiindca, lasandu-se inselat de amabilitatea lui Mahomed, i-a contestat acestuia ideologia culturala si politica.
Ideea centrala ce se desprinde din opera este aceea ca romanii sant un popor impodobit cu cele mai alese calitati :omenie, harnicie, umor, cutezanta legendara, spirit patriotic, un popor multumit cu saracia sa, si care, totusi, e oprimat de un destin nefavorabil, de o istorie dura care mereu, se prabuseste in puhoaie monstruoase asupra sa. Si aceasta, de doua mii de ani. De doua mii de ani acest popor se intreaba: "ce cauta astia aici?" Si tot de doua mii de ani raspunde: "de-aia" si lupta reancepe.
Scriitorul alterneaza ironia cu gravitatea, comicul cu tragicul, spiritul muscator de esenta intelectuala cu fenomenul umorului popular. Procedand la o demitizare a istoriei, intentionand sa extraga din evenimentele istorice idei mai generale, conferind faptelor un aer meditativ, stilul e neologistic sau popular, in functie de pregatirea si apartenenta personajelor. Aceasta optiune a scriitorului da piesei vivacitate, un farmec inimitabil si o sprinteneala filologica, prin care Marin Sorescu introduce in teatrul istoric un nou stil, prin intermediul caruia se prabuseste, poate pentru totdeauna, solemnitatea de factura arhaica a dramei romantice.
|
|
