|
Acasa » REFERATE » REFERAT, COMPOZITIA IN LITERATURA, SINTEZE
REFERAT, COMPOZITIA IN LITERATURA, SINTEZE
Referat "Compozitia in literatura", sinteze literare
Un poet, un filozof, un savant sunt oameni ca si noi toti ceilalti, vreau sa zic ca între elementele lor psihice si ale noastre nu e deosebire calitativa, ci cantitativa. Numai suma lor da o deosebire calitativa, ca orice suma psihologica. Daca aceasta e o consolare sau nu pentru noi, nu stiu.
Puterea de abstractie si de generalizare, normala la omul comun, ajunge la un grad înalt, neobisnuit la omul de stiinta si la filozof, — iar sensibilitatea, imaginatia ajunge, adesea, sub normal.
Tot asa, cîteva însusiri generale omenesti, dezvoltate neobisnuit, în detrimentul, adesea, al altora — anume al celor care caracterizeaza pe savant si filozof — formeaza pe poet.
Sunt nenumarate raspunsurile care s-au dat întrebarii: ce este un poet? adica, caci este acelasi lucru, ce este poezia?
Nu e aici locul sa ne oprim asupra unei definitii a poeziei sau a poetului. Va fi de ajuns ca, scotand din deosebitele definitii ceea ce au comun, sa aratam, in linii mari si generale, care sunt însusirile unui poet, ce este, cu alte cuvinte, conceptia poetica...
O impresionabilitate mai mare, o acuitate neobisnuita a simturilor, mai ales a vazului si a auzului, care ne dau senzatiile superioare, prin excelenta "estetice" ; o afectivitate mai puternica si o puternica memorie afectiva, adica putere de reîmprospatare a emotiei de altadata; o mare putere de reprezentare, de rechemare a imaginilor, care, grupandu-se în jurul emotiei reîmprospatate, s-o exprime, caci emotia nu se poate exprima ca atare: are nevoie de elementul intelectual al imaginii; o conceptie dominanta asupra vietii (mai ales pentru roman si genul dramatic): stil, adica forma în care sa se, exteriorizeze seriile de imagini in care e continuta emotia...
Eminescu a fost impresionat de o noapte cu luna, de o cîmpie singuratica, de un cimitir, de zgomotul ce-l face vantul în clopotnita unei biserici de tara, de o umila biserica în ruina, de zgomotul cariului în biserica etc. Toate acestea i-au produs melancolie. Cînd, o data, a simtit o mare melancolie, seria de imagini (noaptea cu luna, biserica etc.) în legatura cu melancolia s-a trezit în mintea sa, s-a grupat în jurul sentimentului, ca sa-l exprime si, gasind forma, cuvintele, ca sa exprime acele imagini, a creat Melancolia sa...
In momentul creatiunii acestei admirabile bucati, el s-a chinuit sa gaseasca "cuvantul ce exprima adevarul"... Aici, în acest punct al creatiunii, e partea cea mai grea pentru poet, mai întai pentru ca partea cealalta e mai mult produsul natural al inconstientului, pe cînd aceasta e în mare parte a vointii constiente, si al doilea pentru ca limba e mult mai saraca decat sufletul: sunt mai multe nuantele starilor sufletesti — care sunt si asa de greu de clarificat — decat cuvintele unei limbi, care sunt si asa de greu de gasit, si care nu pot da nuanta starii sufletesti decît cu aproximatie.
Si aceasta parte a creatiunii poetice fiind realizarea poeziei, ea este aceea care se numeste talent.
Daca cei mai multi vedem, auzim si simtim; daca foarte multi suntem în stare sa ne reîmprospatam simtirea, s-o rechemam; daca unora — deja la mult mai putini — ne vin imagini relative la emotia rechemata, — apoi putini, foarte putini, putem gasi acel "cuvant ce exprima adevarul"...
Cei mai multi ne marginim, cînd voim sa aratam impresia ce ne-a facut-o un rasarit de soare, la cuvinte foarte vagi; "frumos", "admirabil", "sublim"...
Aceasta greutate de a gasi forma, instrumentul social de împartasire a poeziei interne, a torturat întotdeauna pe sciitori. Eminescu a marturisit-o în "Criticilor mei":
E usor a scrie versuri/Cand nimic nu ai a spune./ Dar cînd inima-ti framanta /Doruri vii si patimi multe, /S-a lor glasuri, a ta minte /Sta pe toate sa le-asculte/Ca si flori în poarta vietii, /Bat la portile gîndirii,/ Toate cer intrare-n lume, /Cer vesmintele vorbirii...
Cine nu-si aduce aminte de admirabilele versuri ale lui Vlahuta din "Liniste", în care ne vorbeste de acele "nopti de truda", cînd:
Migalind vorba cu vorba c-o-ndaratnicie cruda,/ Ai ajuns sa-ti legi în stihuri vr-o durere, sau vr-un vis/ Cîte visuri nu-ti întuneci tu, cinstit preot al artei,/ In descurajarea trista de-a vedea, cat de departe-i /Strofa ce-ai purtat-o-n minte, de cea scoasa la lumina!.../Si suspini amar de mila frumusetii care-ti moare,/ Zugrumata-n închisoarea vorbelor ne-ncapatoare.../A, — sunt fericiti aceia, carora nu li-i dat sa stie /A crearii dureri sfinte...
Si, amintiti-va frumoasa pagina din Delavrancea (Ziua), în care Trubadurul ne spune ca "Arta împutineaza natura":
"...De cîte ori (marile genii) n-au rupt volume întregi, n-au spart pînze cat zidurile si n-au aruncat cu dalta în fata venerii lor, alba, neteda si moarta!"...
Toate aceste tînguiri, toate aceste revolte, pentru ca e atît de greu artistului sa spuna tot ce are de spus!
Aceasta compozitie e o munca sfanta, cea mai înalta, cea mai "calificata" munca omeneasca — împreuna cu a savantului si a filozofului.
Si are si cea mai înalta valoare morala, pentru ca e cea mai dezinteresata, cea mai altruista: chinul de a împartasi si altora prisosul bogatiei sufletului tau, daca natura si omenirea a depozitat în tine cea mai înalta manifestare a lor...
Dar... iata "droaia de nevolnici", — "strasnicii stihaitori", cum zice Vlahuta, batalioanele de "poeti" si "nuvelisti", care fac "compozitie cu tema aleasa de elev sau de profesor", cum spuneam în numarul trecut...
Aceasta, desigur, e alt fel de "compozitie", o compozitie rusinoasa...
Un X oarecare, care n-are nici mai multa impresionabilitate, nici mai multa emotivitate, nici mai mare putere de rechemare si de imaginare decat noi — iata-l deodata cu pretentia de a iesi din rîndul nostru, al muritorilor de rînd si a se sui pe Parnas...
Cum? Incepand pe dos: cu "compozitia".
La dînsul compozitia nu e chinul de a-si exprima "vr-o durere sau vr-un vis"... La dînsul compozitia e chinul de a-si inventa stari sufletesti. Sta omul la "masa lui" — fireste — "de brad" si, cum zice undeva Nietzsche, cere, exasperat, inspiratii de la calimara...
Se chinuieste nu sa-si exprime tristetea ori veselia, entuziasmul ori melancolia, admiratia pentru natura, dragostea de oameni ori mizantropia; el se chinuieste sa fie trist ori vesel, melancolic ori entuziasmat, admirator de natura, iubitor de oameni, mizantrop... — în sfîrsit toate sentimentele pe care le-a cetit în poeti.
Formula, procedeul le-au dat Eminescu si Cosbuc.
Caragiale a spus odata, în forma lui surprinzatoare, ca daca stii sa scrii — în sensul caligrafic al cuvantului — esti poet. Si ca e mult mai greu cu pictura ori cu muzica; trebuie sa stii mestesugul zugravirii ori al transcriptiei pe note, mestesuguri mult mai grele si care nu sunt la îndemana oricui, cum e caligrafia.
Observatia e admirabila, caci — v-ati întrebat vreodata? — pentru ce "arta" poetica e reprezentata prin atîta sumedenie de versificatori ori prozatori, pe cînd cea picturala si cea muzicala — si doar poporul român e foarte muzical! — sunt reprezentate prin asa de putini pictori si compozitori muzicali?
Vezi, în aceste arte se amesteca numai acei care, mai mult sau mai putin, sunt chemati. In poezie se amesteca toti aceia care, neavand ceva mai bun de facut, si stiind caligrafia — nu zic si ortografia — îsi zic: "de ce n-as fi si eu poet în tara mea?"... Veti fi observat ca dintre ofiteri, aceia care scriu mai mult "literatura" sunt ofiterii de administratie... Apoi lucrul se explica usor: asta e meseria lor, "sa scrie" !
Aceasta "compozitie" e o parodie ofensatoare a adevaratei compozitii artistice.
Si nimene nu si-a batut joc mai amar si de compozitia aceasta si de cetitorul filistin, pe care aceasta compozitie îl însala, ca Edgar Poe, care, dupa ce a stîrnit admiratia lumii cu vestita sa poezie "Corbul", a povestit cu cea mai mare seriozitate din lume cum "a compus" aceasta poezie, fara sa fi simtit nimic: alegand, cu un calcul constient, toate acele imagini care de obicei produc o anumita impresie...
Si pe cîti nu i-a mistificat autorul "Povestilor extraordinare"?
"Poetii", despre care e vorba în acest articol, încearca si ei o mistificare în sens invers: voiesc sa ne faca sa credem ca au simtit si vazut ceea ce ne spun...
In zadar! Lipsa de sinceritate nu poate face impresia... sinceritatii.
Ar fi mult mai bine si pentru ei si pentru tara, si mai ales pentru literatura, daca acesti poeti s-ar dedala alte ocupatii mai practice, mai lucrative, mai serioase.
|
|
