|
Acasa » REFERATE » REFERAT, IN ABSENTA STAPANILOR, NICOLAE BREBAN
REFERAT, IN ABSENTA STAPANILOR, NICOLAE BREBAN
Referat "In absenta stapânilor" de Nicolae Breban
Aparut în 1966, cel de-al doilea roman al lui N.Breban configureaza universul romanesc specific prozei de analiza. "In absenta stapânilor" este o carte al carei demers epic lent impune o remarcabila densitate problematica. In cele trei parti, intitulate sugestiv: Batrâni, Femei, Copii, autorul exploreaza straturile de adâncime ale psihologiei umane, evidentiind o realitate morala dezolanta, situata în zona dezechilibrului sufletesc. Asistam aici la un veritabil proces al disolutiei morale, provocat de constiinta pierderii fortei sociale si a degradarii fiziologice. Una din trasaturile caracteristice ale romanului modern consta în formula discontinuitatii epice. Romanul lui N.Breban ofera modelul unei sinteze artistice între notatia realista obiectiva si discursul eseistic. Abordând adeseori formula poemului liric se creeaza impresia de sinceritate si autenticitate.Diversitatea planurilor naratoriale (relatare, descriere, analiza, monolg, dialog, portret etc) dezvaluie arta scriitorului de a crea armonie între lumea reala si cea imaginara, între subiectiv si obiectiv, între epic si liric, conferind textului individualitate stilistica si originalitate aristica. Surprinde constructia romanesca prin unitate compozitionala si ideatica.
Primul episod naratorial - Batrâni - prezinta o lume aflata la crepuscul. Aceasta prima secventa, precizeaza criticul Eugen Simion, "e de un interes estetic limitat,în raport cu celelalte doua exceptionale.Ceea ce domina aici e eseul moral, placerea analizei, chiar o anumita betie a analizei". Asociind dezechilibrul provocat de lipsa principiului fortei, cu moartea lenta, autorul surprinde psihologii mediocre ale caror realitate morala este rautatea, (cei doi Berinde, doamna Willer, domnul Plesoianu etc), "abjectia devine, realmente, modul lor intim de existenta". Aceasta lume nu poate decât sa mimeze existenta. Edificator în acest sens este portretul lui Plesoianu: "Colonelul era într-adevar un om bine pastrat, dar din trecuta si îndepartata sa viata îi ramasese atractia saloanelor de orice fel, spaima de singuratate... Iesea zilnic de doua ori cel putin, fara sa aleaga, astfel ca era vazut în cele mai diferite si nepotrivite medii. Era adesea unicul barbat într-o societate de femei mult mai în vârsta decât el, care-l înconjurau vesele si încarcate de culori ca niste stafii ale unui timp trecut, baroc..." . Spaima de singuratate a personajului, "marele gol al vietii sale trecute" dezvaluie ideea ca în afara principiului fortei biologice, a puterii de a pune ordine în propria existenta, viata este lipsita de sens. Astfel, "în absenta stapânilor-barbati" supravietuire înseamna retragere treptata din viata. In aceasta lume, anticarul Pamfil, el însusi factor de disolutie, individ comun, de altfel, om la 60 de ani, dezvaluie vicleniile instinctlui erotic ivit la o vârsta si o psihologie critica.
Imaginea senina a doamnei Iamandi dezvaluie, prin contrast, o alta fata a acestei lumi crepusculare, a carei viata moralâ resimte însemnele degradarii. Retrasa "într-o existenta dincolo de sex" , femeie orgolioasa, traieste drama batrânetii premature, în limitele demnitatii. Vaduva înca tânara accepta retragerea din viata, dar îsi aminteste de anii tineretii, povestind cu voluptate despre viata altora. Femeie distinsa, doamna Iamandi îi prezinta anticarului Pamfil aspecte privind moralitatea menajului sotilor Willer, pe care-i compara cu doua oglinzi vii ce cadeau una în cealalta ("femeie-oglinda si barbat-oglinda"). Tablourile pictate de doamna Willer redau "aspectul moral al menajului, acea stare lirica nascuta din contactul suav al blândetii si inocentei cu agresivitatea si crima". "Asa cum e fascinanta insecta de ochii bulbucati, galbui si nemiscati ai cameleonului, sau pasarea de cei ai sarpelui ce se târaste în sus, în scoarta copacului, spre ea, tot astfel mi se parea ca zaresc, în aerul si fibrele vegetale ale acelor picturi gratioase, iuti si nemiloase animale de prada, ce se târau sau alergau tacut, în mari salturi, fascinate de acele "victime ideale", de acele animale atât de pure, de blânde, de dezarmate. Imaginea acestui personaj reconstituie un "caz de bovarism".
Cel de-al doilea episod (Femei) este, jurnalul" unei adolescente, E.B., urmarind destinul ei de la primele semne de independenta morala si pâna la sfârsitul tragic. Aparent, romanul devine acum "analitic-obiectiv, în genul proustian-camil-petrescian, cu observatii circumstantiale, însotite de analogii surprinzatoare, paradoxale si disparate, ca adevarate cortegii perifrastice, vizând consemnarea unor adevaruri moral-psihologice de ordin general sub un unghi mai mult sau mai putin cazuistic" . Victima a propriei energii vitale, E.B. refuza interventia parintilor în propria sa viata, prin impunerea unui logodnic si inventeaza un pretendent, pe studentul R.V. Refuzând o iubire reala, aceea a doctorului Subu, E.B. se îndragossteste de prietenul imaginar, suferind astfel prima înfrângere. Descoperind slabiciuni de caracter la acest "stapân", ea îl paraseste pe R.V., casatorindu-se cu doctorul Subu. Dialogul din scrisorile celor doi reliefeaza diferenta de conceptie si atitudini morale, dar si nevoia de energie pentru a domina actele morale, conferind textului reale virtuti eseistice si lirice. Casnicia cu doctorul Subu, inferior ei, o califica drept refugiu, "costumul ei de scafandru", "celula ei", construita ca avertisment împotriva caracterului ei voluntar. Renuntând, dupa noua ani, la sotul si la copilul ei, E.B. hotaraste sa se apropiede cuplul Catargi,in care a identificat imaginea "stapânului" care o depaseste prin forta. Iubind cu adevarat pe Catargi-tatal, E.B. este dominata de caracterul ei puternic. Ea resimte ca degradant impactul social al hotarârii sale. Victima a fortei sale morale, E.B. alege solutia sinuciderii. Romanul lasa posibilitatea de a medita asupra destinului acestui personaj "pe care vointa lui iesita din comun, l-a adus nu spre triumf, ci spre moarte".
Darul scriitorului de a intra în comuniune cu realul reiese pregnant din cea de-a treia secventa a romanului Copii (Oglinzile carnivore). Privind lumea din perspectiva copilului Herbert, autorul patrunde în profunzimea universului infantil, pentru care lumea "este un adevarat miracol, care se petrece sub ochii lui în mii si mii de explozii necunoscute, incredibile si ilogice". O noua ipostaza de vitalitate, de energie morala se despreinde în aceasta parte a cartii, care evoca drama existentiala a lui Herbert. Semnele timpurii ale unei structuri sufletesti complicate definesc realitatea morala a eroului, terorizat de "spaima, plictis si senzualitate icipienta" . Fire voluntara, Herbert, pentru a-si verifica vointa si curajul de a înfrunta spaima, se vede pe sine un zeu "atotstiutor si puternic". "Copiii sunt oglinzile care devora, chip metaforic de a sugera suferinta prin care trece individul care descopera, la o vârsta frageda, existenta sub formele ei cele mai brutale".
De la romanul "Francisca", aparut în 1965, la cele care au urmat cartii "In absenta stapânilor" , "Animale bolnave", "Ingerul de gips", "Bunavestire", "Don Juan etc), N.Breban îmbogateste repertoriul prozei de analiza, cercetând si explorând, ca într-un adevarat laborator, realitatea interioara a fiintei umane, raportând-o la dimensiunile morale ale vietii. "Dând la o parte învelisurile vitaliste, nietzscheene ale acestei literaturi, descoperim notele prozei ardelenesti,unde femeile sunt întreprinzatoare, voluntare, ca Mara lui Slavici si Ludovica lui Pavel Dan, modele ale energiei rasei" .
|
|
