|
Acasa » REFERATE » REFERAT, LIBERTATEA DE A TRAGE CU PUSCA, GEO DUMITRESCU
REFERAT, LIBERTATEA DE A TRAGE CU PUSCA, GEO DUMITRESCU
Referat "Libertatea de a trage cu pusca" Comentariu de Geo Dumitrescu
Cu volumul din 1946, "Libertatea de a trage cu pusca", "fisa de temperatura morala a unei generatii", potrivit etichetarii lui E.Simion, Geo Dumitrescu declara razboi deschis tuturor prejudecatilor: literare, artistice, politice, religioase etc. Aceasta însa într-un limbaj poetic care nu-l contrazice pe cel al generatiilor anterioare, dimpotriva, eleganta si limpezimea expresiei îl apropie pe frondeur de lirica noastra traditionala. Momentul poetic caruia îi apartine Geo Dumitrescu se afla în imediata prelungire a curentelor de avangarda si, desigur, se resimte de pe urma atmosferei atât de tulbure a conflagratiei mondiale. Treptat, prin D. Stelaru, Constant Tonegaru, Geo Dumitrescu, I. Caraion, Radu Stanca, St. Aug. Doinas s.a. poezia începe sa se regaseasca pe sine, sa se apropie de substanta care-i apartine intim: lirismul.
Cu "umor caustic" si imaginatie "malitioasa", Geo Dumitrescu, "un patetic mascat", procedeaza în primele volume de versuri la coborârea de pe soclu a "obiectelor sacrale" ale poeziei: fiinta creatorului, iubirea, moartea, transcendentul etc. Acestea sunt numite "patetice, moi si dulci lamentari". In schimb, considera ca "sunt atâtea lucruri din care poti face poezie". Alte volume de versuri apartinând lui Geo Dumitrescu sunt: "Aventuri lirice", "Nevoia de cercuri", "Jurnal de campanie". Traduce din literatura universala: Rafael Alberti, Irving Stone etc.
Dupa spusele poetului însusi, volumul "Libertatea de a trage cu pusca" se constituie din versuri scrise între anii 1940-1943. Aceasta experienta "lirica juvenila" care primeste expresie artistica în "Libertatea de a trage cu pusca" este, dupa opinia lui Geo Dumitrescu, "mesajul unei tinere nerabdari, înfrigurat de nevoia comunicarii, a strigatului imediat în cautare de ecou, ceea ce, atunci, putea si era necesar sa însemne si un coeficient de participare la vasta operatie de reconstruire obsteasca a sperantei si dorintei de libertate".
Pentru ineditul titlurilor, alaturi de Libertatea..., citam: "La moartea unui fabricant de iluzii", "Romantism", "Ford", "Pelagra", "Despre certitudini".
Datata 1943, aceasta poezie este o creatie de atitudine fata de o realitate deloc comfortabila, aceea a permanentei hartuiri a omului de împrejurari tinând de arbitrar, de absurd. Starea de nesiguranta, de spaima continua, ca sub amenintarea fara de sfârsit a sabiei lui Damocles, este liantul dintre crâmpeiele de impresii care evolueaza guvernate de sentimentul "libertatii de a trage cu pusca". Poetul este implicat în realitatea transfigurata într-un tablou sumbru, descris cu placerea sireteniei verbale, într-un limbaj aluziv si ironic, agresiv, dar si cu disponibilitati de reflexivitate. O serie de cuvinte si expresii se pot grupa semantic pe ideea mortii, privita aparent cu detasare, persiflant: "groapa neagra", "cimitir", "piatra de mormânt", "a ucide", "macel".
In fiinta poetului s-a distilat, în timp, si a sublimat destinul atâtor generatii, sub puterea oarba a hazardului, metaforic numit "libertatea de a trage cu pusca", obsesie terorizând constiinta. Geo Dumitrescu sugereaza ca dimensiunile raului provocat de razboaie sunt incomensurabile, însusi spatiul cosmic este victima starii de teroare. In acest sens, socanta prin ineditul ei, este metafora "bezna ghimpata" de dupa care se iveste "luna, fara casca", privind impasibil spre oamenii care, "discutând despre libertatea de a trage cu pusca", stateau "rezemati comod în groapa neagra sau poate chiar pe câte-o piatra de mormânt".
Impresia deosebita pe care textul o produce asupra cititorului este rezultatul, între altele, al sugestiilor culturale-literare, istorice etc. insinuate versurilor. Oamenii din "groapa neagra", "erau murdari, slabi si patetici ca în Shakespeare", "printre manuscrise fel de fel",poetul îsi descopera pistolul cu care a participat "la asediul Trebizondei"; îsi aminteste cum, "Ca un erou din Sadoveanu", viteaz si crud, a ucis "trei sute saizeci de dusmani într-un singur asalt", iar "La Waterloo, eram cu bietul Bonaparte, cabotinul/ rostandizând pe pragul unui veac;/ viteaz si inutil si graseiat la culme/ luptam si-atuncea - ce era sa fac?...".
Reîncarnându-se, succesiv în evul mediu românesc, european sau asiatic, ori în epoca moderna, poetul este blestemat sa fie robul aceleiasi "libertati" care-l duce inevitabil spre moarte. Este de retinut verbul la gerunziu, "rostandizând" (amintind de eminescianul "heinizând duios la luna", din Cugetarile sarmanului Dionis), creat ca sa atraga atentia ca însasi arta se demonetizeaza datorita nenorocirilor provocate de zeul Marte. In aceste conditii, se epuizeaza ultimele resurse de energie fizica si morala, cuvintele însele cazând "în groapa neagra, ca niste pietre". Finalul poemului lui Geo Dumitrescu se constituie dintr-o reflectie amar-ironica pe seama "libertatii de a trage cu pusca", despre care discutau si oamenii de "dedesubt", dormindu-si "vesnicia", pe când luna parea aceeasi de pe vremea când poetul participase "la asaltul Trebizondei".
Monologul autorului în creatia de fata este când ironic, când agresiv, dezvaluind un mod cu totul particular de a pune în ecuatie lirica o problematica atât de grava ca aceea vizând destinul umanitatii în raport cu istoria, conditia omului în lumea contemporana. O idee staruie în subtextul operei si alerteaza constiinta cititorului, anume ca soarta omului e atât de fragila în fata hazardului si cu atât mai fragila când numele hazardului este forta irational dezlantuita, violenta, agresivitate pe orice cale. Si, culmea, toate acestea sunt îndreptate împotriva celei mai mari minuni a lumii, omul. Nu se poate sa nu ne amintim de elogiul adus omului cu atâta timp în urma si tot într-o opeta literara: 'în lume-s multe mari minuni? Minuni mai mari ca omul nu-s".
Limbajul comun al poeziei, ori asocierile mai putin obisnuite ale unor domenii aparent fara legatura, sunt o particulariate a exprimarii artistice a lui Geo Dumitrescu: "oamenii îsi numarau gloantele si zilele", "luna fara casca", "viteaz si inutil", "prietenii mei inarmati si pateici", "rezemati comod pe pietrele de la morminte".
Nesocotind tinuta sarbatoreasca a poeziei, folosind un limbaj obisnuit, banal chiar, Geo Dumitrescu intretine in constiinta noastra flacara vie a sperantei intr-o vreme in care "libertatea de a trage cu pusca" sa fie abolita, iar pe mormanele de suferinta ale trecutului sa se cladeasca pacea universala.
|
|
