|
Acasa » REFERATE » REFERAT, MIHAIL SADOVEANU DE GEORGE CALINESCU
REFERAT, MIHAIL SADOVEANU DE GEORGE CALINESCU
Referat " Mihail Sadoveanu" de G. Calinescu
In "Istoria literaturii române de la origini si pâna în prezent", G.Calinescu îi acorda lui M.Sadoveanu, sub genericul "Tendinta nationala",un capitol care se distinge prin complexitatea si bogatia observatiilor, pe masura marelui povestitor.
Suita cursurilor universitare "Principii de estetica" (1939) ne edifica asupra punctului de vedere calinescian privitor la cercetarea fenomenului literar ca valoare estetica si dezvoltare istorica.
In secventa închinata de G.Calinescu lui M.Sadoveanu se mânuieste criteriul estetic în aprecierea operei, istoricul literar cooperând permanent cu criticul în baza convingerii ca "istoria literara este o istorie de valori".
Privit într-o permanenta devenire, M.Sadoveanu se misca în viziunea lui G.Calinescu pe un fond epic, ca într-un roman, este integrat într-o ierarhie de valori nationale si universale. Intuitia criticului se fundeaza pe criteriul rational istoric, iar personalitatea scriitorului se reconstituie în fata noastra într-un portret în stare sa reziste. Opera literara constituie punctul de plecare în emiterea judecatilor de valoare despre M.Sadoveanu, iar sinteza caracterologica, punctul final. Scriitorul este tratat monografic, potrivit punctului de vedere exprimat de G.Calinescu in prefata monumentalei lucrari.
Convins ca metoda legitima în cunoasterea unui scriitor este integrarea lui în istoria fenomenului literar, în traditie, pentru ca "nu este cu putina critica fara perspectiva totala istorica, deci fara traditie", elementul comparativ fundamental pentru stabilirea valorii unui scriitor este pentru G.Calinescu cel al traditiei.
Incepând prezentarea lui M .Sadoveanu cu câteva date biografice, autorul urmareste cladirea, treapta cu treapta, a celui ce descinzând din Ion Neculce si urmându-i lui Ion Creanga, va deveni cel mai mare povestitor al secolului nostru.
Legat de primul volum de proza al lui M.Sadoveanu, "Povestiri", se releva "temele sale fundamentale de la care n-avea sa se mai abata, cu o arta de la început matura, afara de izolate si firesti sovairi". Cu volumul "Dureri înabusite", stabilind prin chiar titlul operei "latenta patimilor", începe detectarea înrâuririlor exercitate asupra lui Sadoveanu, cum este aceea a lui Al.Vlahuta în privinta "studiului social". Se releva faptul ca hanul si crâsma sunt "locurile statornice de întâlnire a eroilor". Volumul în totalitatea lui "e sumbru, cu oameni îndobitociti de suferinta si de bautura, desi cu un substrat de umanitate". Aceste aspecte se ilustreaza prin povestirile: "Sluga", "Doi feciori", "Mos Simion","Lupul","Petrea Strainul", "un om care nu are pe nimeni, un fost ocnas, pripasit pe lânga un popa. Viata lui se petrece în tacere si trudnice gânduri".
Lumea cartii "Crâsma lui Mos Precu" e a drumetilor "cu taine, care beau tacuti si pleaca spre a nu se mai întoarce". In tacere, ca si în violenta, oamenii "au o mecanica lenta, stereotipa, ca unii ce nu pot cuprinde în ei decât o singura drama".
Alaturi de schitele cu "pustietati taranesti" se strecoara acelea cu monotonii de târguri. Multa vreme, observa G.Calinescu,"nuvelistica lui Sadoveanu se va desfasura pe acleasi teme, din ce în ce mai desavârsita, nu însa fara oarecare monotonie pentru cine o strabate în întregime". Cu note proprii, Sadoveanu continua nuvelistica vremii, vizibila fiind influenta lui Caragiale în ceea ce priveste "sentimentul supranaturalului". Criticul îi descopera lui Sadoveanu afinitati cu I.Al.Bratescu-Voinesti si cu Bassarabescu pe linia stereotipiei sufletesti, eroii lui Sadoveanu "fiind niste automati, traind vegetativ, fara reflectiune"; mosi si babe, vechili, bouari,hoti, dezertori, oameni traind în pustiire. De aceiasi prozatori se apropie Sadoveanu si prin interesul pentru "izolatii" din târgurile provinciale, a micilor functionari, a maruntelor burgheze rumegând mari pasiuni. Incepe acum deschiderea spre fenomenul literar universal prin cazurile de bovarysm identificate în provincia sadoveniana.
In nuante diferite si mult timp, Sadoveanu va face monografia "sufletului redus", dupa constatarea lui G.Calinescu.
Experienta de cazarma a scriitorului se reflecta în "Amintirile caprarului Gheorghita", cronica "fara vreo importanta literara".
Vânator si pescar din interes pentru natura si oamenii marilor singuratati, Sadoveanu se întoarce în locurile cu omenirea rara, ca în povestirile: "La noi, în Viisoara", "O istorie de demult", "Bordeienii", "o mosie scoasa cu totul din sfera civilizatiei".
Cât priveste modalitatile de exprimare, retine atentia limba domoala "într-un ton de melancolie stinsa", a oamenilor acestei lumi. Monotonia staruie ca impresie majora în întreaga literatura sadoveniana. Dincolo de aparenta verbalitate este staruinta "unei mari mutenii si a unei placiditati de fluviu lent".
Spatiul geografic si uman predilect fiind Moldova, acest tinut aduce în viziunea lui Sadoveanu "o America încântatoare cu Piei-Rosii, ca o Brazilie din vremea emigrarii...", literatura lui Sadoveanu fiind "cea mai înalta expresie a instinctului de salbaticie".
In continuare, se fac referiri la viata târgului provincial, cu dramele-i caracteristice, generate de sentimentul solitudinii, de alcoolism, de iubiri neamplinite, precum în lucrarile: "Floare ofilita", "Insemnarile lui Neculai Manea", cu vagi ecouri dostoievskiene.
In volume ca: "Tara de dincolo de negura", "Privelisti dobrogene", "Dumbrava minunata", "Drumuri basarabene", "Maria-sa Puiul Padurii", "Divanul persian" se descriu calatorii frumoase în locuri cu vânat, se amesteca reportajul cu contemplatia, se romanteaza povestea Genovevei de Brabant ori se prelucreaza Sindipa (= roman oriental anonim de origine indiana). Paginile se învioreaza acum de un ,"dilic voios", se cauta singuratatea "ca o rafinare a sufletelor nesaracite de civilizatie". Singuratatea este interpretata "ca o vârsta de aur si natura ca un izvor de lapte si miere". Sistematizându-si inspiratia, Sadoveanu "a ajuns la un concept al fericirii naturale prin care si-a împrospatat paleta, eliminând liniile melancolice si înlocuindu-le cu tonurile flamande ale vitalitatii". Deosebita este viziunea fantastica din împaratia apelor.
"Hanu Ancutei" este numita de G.Câlinescu drept "capodopera idilicului jovial si a subtilitatii barbare". Inrudita ca tehnica cu "Decameronul" lui Boccacio, cartea propune o stare de "fericire materiala înfaptuita de oaspeti", ca în "Canonul biblic".
Pe lânga regresiunea în natura, este o alta fascinanta pentru M.Sadoveanu, cea "spre vremurile patriarhale" evocate în romanele sale istorice. Printre primele volume de inspiratie istorica sunt "Soimii" si "Neamul Soimarestilor", acesta din urma continând accente din Taras Bulba, opera lui Gogol, ori prefigurând scene din romanul lui L .Rebreanu, "Rascoala".
Cu un nivel artistic superior este gasit romanul "Zodia Cancerului" sau "Vremea Ducai-Voda"; acum însusirile proprii ale scriitorului sunt la maturitatea lor. Ca modalitate de accentuare a arhaicului este prezenta în roman a abatelui Marenne, întruchipând civilizatia apuseana în opozitie cu "salbateca Moldova" privita "de sus si pâna jos" de frantuz "ca un simplu spectator". Acum Moldova pare "o America virgina ca aceea din Atala de Chateaubriand". G.Calinescu afirma ca "Zodia Cancerului..." e "roman de contemplatie a naturii primitive, rousseauian si rabelaisian". Ca si Eminescu, Sadoveanu exalta fericirea starii naturale. Limbajul personajelor e compus, ceremonios, de un humor latent.
Cu punctul de plecare în cronica lui Miron Costin, romanul "Nunta Domnitei Ruxanda" evoca începutul prabusirii lui Vasile Lupu.
Formula epicului eroic sadovenian este ilustrata în opera închinata Moldovei lui Stefan cel Mare. Dupa conturarea intrigii operei, Calinescu se refera la "era idilica, de o feerie mitica, în care un Voievod, ca un semizeu, calauzeste noroadele cu puteri în cer si pe pamânt. Divanul sau e un mic Olimp".
Totul în cartea lui Sadoveanu respira arhaicitate, într-o stare de belsug euforic, oamenii sunt ceremoniosi si sfiosi totdeauna, "cruzimea însasi capata în acest cadru un ton idilic".
Sunt specific calinesciene formulele prin care se eticheteaza cutare sau cutare opera. Astfel, "Fratii Jderi" e poemul întâiei dragoste juvenile fara urmari, "Izvorul alb" e poemul dragostei matrimoniale. Cu implicatii biblice, mitologice este interpretata scena din "Izvorul alb", o vânatoare domneasca, prilej de regresiune a voievodului în mediul pastoral, "într-o natura absoluta abstrasa oricarei umanitati".
"Vânatorii, noteaza Calinescu, ajung cu totii în niste solitudini himalaiene". Trilogia este socotita de autor ca facând parte "din opera cea mai valabila a scriitorului, uimind prin maturitatea mijloacelor verbale... Limbajul e aci în parte chiar continutul operei, ca la Creanga, ca la Caragiale, o conduita a oamenilor". Limba acestui roman este considerata de critic ca "ireala, cum se cuvine unei lumi iesite din ev, o adevarata creatie, amestec original de Neculce, grai taranesc, ardelenesc, chiar muntenesc, limba culta si limba bisericeasca, fara nici o asemanare cu izvoarele ei partiale... Frazele curg vrajite într-o savuroasa monotonie liturgica, împrumutând realitatea lor lumii vizibile..."
Biografie romantata, "Viata lui Stefan cel Mare" e gasita obositoare "prin prea marea afectare cronicareasca".
Dupa "Noptile de Sânziene" în care "romanul este inexistent", analizând "conceptul unei Scitii absolute", G .Calinescu se opreste asupra uneia dintre "cele mai bune scrieri ale lui M. Sadoveanu", "prin repeziciune si desavârsit echilibru al expresiei," - "Baltagul".
Vitoria Lipan este considerata "un exponent al spetei",prin care autorul ne proiecteaza "în Dacia, în teritoriul muntenesc al oierilor". Se semnaleaza fenomenul transhumantei: "pastori, turme, cai migreaza în cursul anului, calendaristic, în cautarea de pasune si adapost, întorcându-se la munte la date întru vesnicie fixe". Ca punct de plecare al cazului din Baltagul este balada "Miorita". Atentia criticului staruie intens asupra Vitoriei, femeie cu "spirit de vendetta si aplicatii de detectiv"; îi face portretul eroinei, asociind-o unor personaje shakespeariene, numind-o "Hamlet feminin" si Anca din drama "Napasta", de I.L.Caragiale. Aerul de arhaicitate al cartii este identificat în "simtul automatismului vietii taranesti de munte,", aceeasi de milenii, în concordanta "cu semnele cerului". Apropiindu-se de încheierea prezentarii operei lui M.Sadoveanu, G.Calinescu arata ca, în ciuda caracterului conventional al termenilor roman si intriga, romanele sadoveniene, când nu sunt cronici, ca "Strada Lapusneanu" si "Trenul fantoma", se pot clasifica astfel:
a} romane ale regresului, cu intriga lirica -{Apa mortilor};
b} romane patetice, cu intriga instinctuala - {Haia Sanis};
c} romanul miscarilor milenare, cu intriga antropologica - (Baltagul);
d} romanul nemiscarii milenare, cu intriga mitologica - (Noptile de Sânziene).
Concluzionând, G.Calinescu îl situeaza pe M.Sadoveanu între virtuosii scrisului din literatura româna si universala, identificând opera cu omul: "Luat în totalitate, M.Sadoveanu, un mare povestitor, cu o capacitate de a vorbi autentic enorma, asemanator lui Creanga si lui Caragiale, mai inventiv decât cel dintâi si mai poet decât cel de-al doilea, desi fara echilibrul artistic al lui Caragiale". Prin gura sa vorbeste un singur om simbolizând o societate arhaica, dar spre deosebire de Eminescu, societatea aceasta este analizata în toate institutiile ei. Opera scriitorului e o "arhiva a unui popor primitiv ireal: dragoste, moarte, viata agrara, viata pastorala, razboi si asceza, totul e reprezentat. Cu o inteligenta de mare creator, scriitorul a fugit de document, ridicându-se la o idee generala. Daca Sadoveanu n-a creat oameni, a creat însa un popor de o barbarie absoluta, pus într-un decor sublim si aspru, maret si fabulos, dotat cu institutii geto-scitice, formulate pe cale imaginativa. Ca si Chateaubriand, Sadoveanu creeaza întâi un Univers pentru a-si aseza fapturile sale, care nu sunt însa miscate ca la romanticul francez de melancolii stilizate, ci de porniri instinctive, tacute si rituale... Omul însusi personifica în chipul cel mai izbitor opera: voinic, trup mare, cap voluminos, gesturi cumpanite de oier, vorbire îmbelsugata, dar prudenta si monologica, ocolind disputa; însa lasarea în jos a gurii, zâmbetul împietrit al fetei aduc pe fata o nepasare ferina; ochii, nelamuriti, reci, venind de departe si trecând peste prezent, sunt ai unei rase necunoscute".
|
|
