|
Acasa » REFERATE » REFERAT, OPERA LUI VASILE VOICULESCU
REFERAT, OPERA LUI VASILE VOICULESCU
Referat "Opera lui Vasile Voiculescu"
Vasile Voiculescu îsi începe cariera poetica sub influenta lui G. Cosbuc si Al.Vlahuta si cu vadite accente din pastelurile si lirica patriotica a "bardului de la Mircesti". Versurile de început sunt "corecte si prelung declamatorii, cântând Siretul,... satul natal... si mai ales marile teme: mila, suferinta... supunerea... binele si raul, divinitatea, idealul, arta..." (G.Câlinescu).
In lirica din perioada interbelica, V.Voiculescu este poetul cu cea mai mare înclinatie religioasa. G.Calinescu îl trateaza la capitolul Ortodoxistii, iar Ov.S.Crohmalniceanu la Lirica sensibilitatii religioase. Fata de T. Arghezi, care penduleaza permanent între credinta si tagada, V.Voiculescu are de timpuriu si pentru totdeauna convingerea ca exista Dumnezeu. El marturiseste cum, în copilarie este stapânit de "o mistuitoare asteptare. Asteptam de atunci ceva ce astept si acum, ceva care sa-mi împlineasca un dor nehotarât... Ma simteam, ma credeam predestinat". Versurile din volumul Poezii (1916) contin ecouri samanatoriste, prin atentia acordata satului, peisajului câmpenesc etc.La început de drum, în asaltul pentru Parnas, V.Voiculescu îsi imagineaza ca îngerii arunca în brazde samânta poeziei: "Cereasca floare, alba, stralucita/ Cu blând miros de rai, e Poezia./ Samânta ei de îngeri e zvârlia/ Si brazda calda-i e copilaria". Cu suita de poezii "Din Tara Zimbrului", lirica lui Voiculescu se umple "de divine într-aripate": "Când vine clipa Domnului/ Acum în vremea-nfrângerii/ Te pleaca Maicii Domnului/ Sa ne trimita îngerii", poetul invocând divinitatea într-un moment de grea încercare pentru tara: Marele Razboi pentru Intregirea Neamului. Situându-se în descendenta lui V. Alecsandri, Voiculescu omagiaza vitejia ostasilor români pe câmpul de batalie. Personalitatea poetului se contureaza treptat, la dimensiunile ei, prin volumul "Parga" (1921), când "începe faza propriu-zis literara a poeziei lui Vasile Voiculescu înca sovaielnica" (G.Calinescu).
Prin creatia sa se ilustreaza cu putere traditionalismul gândirist, nuantat de misticism si primitivism, ca modalitati de manifestare a energetismului national. Poetul evoca rusticul, muncile din veac aceleasi în satul românesc, succesiunea anotimpurilor, formele de relief, în tablouri "solemne, biblice". Manifesta predilectie pentru teluric si elementar, iar sentimentul religios e figurat prin simboluri si alegorii, constant prezente ca mijloace artistice. Intr-o maniera proprie, personifica abstractiuni ca: Vointa, Credinta, Munca s.a. Concomitent cu filonul traditionalist, apar influente expresioniste, evidente în tumultul vietii pulsând în vegetatia din jur. Tablourile sunt executate într-o pasta grea, trezind puternice emotii prin asprimea, caracterul rudimentar si masiv al liniilor; muntii se surpa, grotele sunt înfricosatoare, apele se învolbureaza demential, sufletul însusi devine câmpul unor framântari ca în preajma Apocalipsului. V.Voiculescu îsi populeaza poezia cu întruchipari biblice precum "Ingerul Nadejdii", "Heruvimul nevazut", cu sabia de foc de la Poarta Paradisului, Ingerul groaznic, Ingerul cel Mare, Arhanghelul durerii, cu teme religioase ca: Nasterea, venirea Magilor, moartea Mântuitorului. Fiorul religios încarca cu dublu sens universul liricii lui V.Voiculescu; pe de o parte, înlesneste apropierea poetului si, prin el, a noastra, de dumnezeire, iar pe de alta este nascator de poezie autentica, asa cum sunt Psalmii lui T.Arghezi ori unele dintre bijuteriile lirice ale lui L.Blaga. Prin atractia pentru naiv, Voiculescu are ceva din frumusetea simpla,dar adânc rascolitoare a artei pictorilor nostri de icoane pe lemn si pe sticla si se asociaza viziunii altor contemporani ai lui: I.Pillat si A.Maniu.
In volumul "Poeme cu îngeri" (1927), pe lânga cetele îngeresti atât de generos prezente, însusi Dumnezeu învaluit într-o aura rustic-patriarhal- româneasca este închipuit ca un demn de tot respectul boier batrân "Cu barba alba" care "Iesia din casa-i mare cât un palat/ Scotând nori de fum din pipa/ îmbracat într-un halat/ Cu mâneca larga cât o aripa/ Si zvârlea spre albii porumbei/ Boabe aurii de mai...,, ("Dumnezeul copilaresc"). Imaginile angelice sunt gratioase si expresive,iar dincolo de alegorie, poetul este preocupat sa transmita valori morale, sentimente care converg spre cultivarea si aprofundarea credintei în Dumnezeu, el singur putând sa ocroteasca sufletul omului de seismele devastatoare ale lumii din jur: "Tu, Doamne, stii ca-i bine si drept ceea ce-ti cer/ Nu zabovi în ruga uscatelor paduri:/ Trimite-mi un pâlc de îngeri,în spate cu securi" {In padurile de gânduri}. Ingerii sunt intermediarii dintre om si divinitatea care copleseste. Insistent un aer de autohtonism însoteste întraripatele lui V.Voiculescu. Apropierea de divinitate îl face pe poet receptiv fata de lumea necuvântatoarelor. Il îngrijoreaza corbii, carora, de frig, le crapa ouale în cuib, ciutele "ce scurma cu unghia-n zapada/ Si nu gasesc o frunza cu ce sa-si tina iezii". Un motiv drag poetului si în prelucrarea caruia pune o arta incontestabila este cel al luptei dintre spirit si materie, ceea ce alegoric se figureaza printr-o scena de poveste populara, în poezia "Ca-n basmul cu Greul Pamântului". Se observa acum, tot mai insistent, un proces de conceptualizare a liricii lui V.Voiculescu, care-si afirma gustul pentru modernitate. Cuvintele devin, figurate alegoric, "negre mielusele mute" care pasc "florile tainei" si "iarba tacerii" ("Coboara cuvintele"). Traditionalismul gândirist presupune, pe lânga ancorarea în peisaj, în teluric si primitiv, pe lânga apropierea de Dumnezeu, împartasirea artistilor din istorie si din mitologie. Asemeni unui scafandrier, V.Voiculescu se cufunda în timp, departe, sondeaza fondul scitic, vremea lui Decebal ori evoca imaginea Dochiei: "Sta între surate harnice si toarce.../ Toarce, dar nu cânta... Numai ochii suri/ Din cerdac spre munte speriosi întoarce:/ Bântuie departe foc peste paduri../ I-a-nghetat o clipa inima sarita/ Si, asa întreaga, s-a facut de sloi/ Stând între surate dreapta si-mpietrita/ Ca o stana alba pe un plai cu oi". ("Dochia"). Zvonurile unui timp îndepartat se insinueaza în auzul poetului în creatia atât de impresionanta Pe decindea Dunarii". In "Istoria literaturii române contemporane", E.Lovinescu afirma ca ceea ce uluieste la V.Voiculescu este "posesiunea limbii, a unei limbi rurale, inedite...". "Destin" din 1933 contine poezii în care se observa apropierea autorului de epic si descriptiv. Lumea evocata clocoteste de viata, miscarile sufletesti sunt de o mare finete. Poetul e puternic atras de atmosfera fantastica a basmului, de amintirea copilariei proiectata într-o aureola de vraja si miraculos: "Intram ziua-n amiaza ca-ntr-un amurg aicea/ Unde nu strabateau decât mierla si pitulicea/Târâind fugarite de ereti.. / Si m-afundam cu gândurile într-un vis fara nume./ Lumina de amurg verde era de pe alta lume..." ("Vers în miezul codrilor"). Unele accente dure însotind tablourile din acest volum fac posibila asocierea lui V.Voiculescu cu A.Cotrus.
Volumele "Urcus" (1937) si "Intrezariri" (1939) contin poezii suprasaturate de alegorismul care anuleaza fiorul liric. Treptat, liniile colturoase ale expresiei se atenueaza, facând loc incantatiei verbale. S-a observat ca acum V.Voiculescu este tot mai mult atras de "idealul formei perfecte", criticul Vladimir Streinu descoperindu-i afinitati cu Mallarme si Valery (Mesterul), (Helada), (Taran clasic). De altfel, emblematica pentru întreaga lirica a poetului, privind atitudinea sa fata de cuvânt, este o suita de versuri din carere zulta o adevarata profesiune de credinta a unui alt cautator al cuvântului "ce exprima adevarul": "M-am bagat surugiu la cuvinte;/ Le momesc cu vapai, le hranesc cu jaratic/ Le strunesc în ham de gând, când lin, când salbatic/ Le-ncing cu harapnicul dorului si mân-înainte!/ Ca sa nu zboare la cer ca puricii din basm, pripite/ Ma plec la fiecare, migalos faur/ Si-ncalt agerile versuri la copite/ Cu potcoavele rimelor de aur".
Gloria poetica a lui V.Voiculescu o fac în plina maturitate si în momentul stapânirii fara echivoc a limbajului artistic poeziile cu caracter erotic din ciclul "Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare" în traducere imaginara de V.Voiculescu, aparut postum în 1964, dar elaborat între 1954-1958. Volumul este o monografie consacrata "paradisului si infernului iubirii" (Ov.S.Crohmalniceanu). Aceste creatii, în numar de 90, urmând celor 154 compuse de W.Shakespeare, sunt "epitalamuri (= mic poem sau cântec de nunta în cinstea tinerilor casatoriti), ode, portrete, satire". Poeziile sunt cerebral concepute si contin idei "biblice si renasceniste".Când cucernic, când diabolic, pagân, poetul manifesta tentatia pacatului ca si dorinta luptei pentru a-l supune. Substituindu-se "Divinului Brit", V.Voiculescu înfatiseaza deopotriva maretia, ca si mizeria iubirii "nobilului blond" pentru fatarnica "doamna bruna". Lirica erotica are o tinuta înalt intelectuala, poetul prefera metafora si împleteste efectele dezastruoase ale iubirii, mocirla morala în care te poate azvârli, cu gratia, delicatetea si candoarea miscarilor sufletesti: "Tu patima-ti împrastii pe-un câmp fara hotare:/ Amici, cai, paji, canalii, femei, câini, printi... n-ai satiu"{CCII). Patima posesiunii erotice întrece la V.Voiculescu tot ceea ce s-a scris pâna acum. Mihai Eminescu cânta fascinat "farmecul dureros de dulce" al iubirii, L.Blaga se minuna de armonizarea în intimitatea fiintei iubite a virtutii cu pacatul, pe când Voiculescu apasa asupra instinctului orb al posesiunii, fiind chiar gata sa nesocoteasca fidelitatea fiintei dragi: "Nu-ti cer deloc credinta, mi-e deajuns iubirea". Iubirea este pentru poet singura cale de accedere spre eternizarea noastra spirituala: "Dragostea-i unica vecie data noua."(CLXXXIII), fiindca "ne-aduna trairea spulberata" (CXCIII). Ca Ch-Baudelaire, în poezia "Un hoit", V.Voiculescu imortalizeaza fiinta iubita care-i inspira patima, dincolo de josnicia ce-o poate însoti. Poetul "Florilor raului" pastreaza în urma lutu lui în dezagregare "formele divine/ Si duhul descompusului amor". Sonetele lui Voiculescu pot fi interpretate ca o înalta lectie de morala crestina, poetul propovaduind "daruirea absoluta, iertarea, mila, sacrificiul, puterea spiritului asupra tarânii" (Ov.S.Crohmalniceanu).
V.Voiculescu se apropie de ilustrul lui model si mentor prin intensitatea trairilor etern omenesti pe care le cânta, prin versurile cu tinuta aforistica, precum si prin sobrietatea formei. V.Voiculescu este deosebit de interesant si ca prozator, dovedind aceeasi înclinatie spre primitivism si teluric, spre fabulos ca si în poezie. Operele în proza sunt reunite în volumele "Capul de zimbru" si "Ultimul Berevoi". Interesul fata de o lume sustrasa civilizatiei moderne, traind într-un prezent etern, permite descoperirea unor asemanari dintre V .Voiculescu si M.Sadoveanu. Explorarea unor spatii ca al Deltei ori al Bistritei arhaice, comunicarea secreta dintre om si natura fac posibila aceasta apropiere. Dar din înaltarea fabulosului folcloric la "semnificatii intelectuale superioare", din proiectia lui metafizica par a razbate unele accente din proza lui Mircea Eliade. Când este vorba de fabulos, eresuri, fenomene de magie, profesiunea de medic a scriitorului îsi spune cuvântul, în sensul explicarii acestora pe calea psihicului care dirijeaza actele de vointa si sugestie. Tehnica naratiunii este una obisnuit traditionala. Unele povestiri evoca întâmplari cu haiduci si calugari, cu vraci, solomonari (=persoane cu harul de a citi în stele), samani (=slujitori ai cultului samanist), oameni cu puteri miraculoase. Desi faptele se petrec în prezent, ca în operele: "Pescarul Amin", "Lostrita" etc. scriitorul le proiecteaza în arhaicitate, "într-o existenta tribala, bazata pe credinte totemice si resuscita timpuri mitice" (Ov.S .Crohmalniceanu).
Opera dramatica a lui V.Voiculescu se compune din piese ca: "Umbra", "Fata ursului", "La pragul minunii", "Demiurgul", "Gimnastica sentimentala", "Pribeaga", în care sunt tratate echivocuri erotice, paradoxuri. Ca dramaturg, Voiculescu dezbate o problematica descinzând din B. Shaw si L. Pirandello, anticipând teatrul absurdului.
|
|
