|
Acasa » REFERATE » REFERAT, REPRODUCEREA REALITATII, ARTA SI LITERATURA
REFERAT, REPRODUCEREA REALITATII, ARTA SI LITERATURA
Referat "Reproducerea realitatii", arta si literatura
Am vorbit alta data de aprecierea realitatii de catre scriitor, de atitudinea scriitorului fata cu viata zugravita în opera sa, fata cu realitatea transplantata în opera sa. Am aratat ca in acea atitudine gasim toata personalitatea poetului, cu atata mai mult cu cît are una mai puternica.
Melancolia rasei anglo-saxone în Shakespeare, orgoliul acelei rase în Byron, humorul în Swift; individualismul ca protestare împotriva turtirii individului de catra societate în Ibsen; dispretul pentru viata marunta si prozaica a "burghezului" în Flaubert; lipsa de idealism, religia placerii si deci frica de moarte în Maupassant; religia suferintei si dispretul pentru normalitate in Dostoievski etc.
Dar cum reda "realitatea" un scriitor? Care realitate? "Realismul", zugravirea realitatii pentru realitate, conceptia unui scriitor-placa fotografica, n-a fost sustinuta nici de cei mai încapatanati "realisti", pentru ca aceasta ipoteza e în dezacord cu principiile elementare de psihologie. Nici chiar vechea conceptie psihologica asociata, care considera pe om ca un receptacol pasiv de senzatii, nu poate justifica aceasta teorie a artei, pentru ca, chiar acea conceptie psihologica sustine ca senzatiile si asociatiile lor sunt determinate de ceea ce se numeste masa aperceptiva a individului, masa care variaza de la om la om, — care, deci, imprima o personalitate asociatiilor.
Dar teoria aceasta psihologica e parasita azi. Nu e locul aici sa intram în detalii psihologice, vom aminti numai de marea însemnatate ce o are azi în conceptiile psihologiei spontaneitatea individuala.
Organul nostru psihic selecteaza, alege si combina absolut într-un chip personal, deci original. Teoreticienii artei pentru arta, care considera pe scriitor ca o pînza pe care se asaza, fara preferinta lui, imaginile lumii dinafara, vorbesc în numele unei conceptii psihologice, care n-a existat nicicand, pe care n-ar putea-o primi nici ei. Teoria artei pentru arta nu este concluzia teoriilor lor psihologice. Teoreticienii artei pentru arta, daca ar cauta sa-si justifice teoria lor prin psihologia pe care au învatat-o în scoli — fie si vechea psihologie — n-ar putea-o face.
Si de aceea, nici "realistii" cei mai încarnati n-au putut sa nu recunoasca colorarea realitatii de catra personalitatea scriitorului. "Arta — zice Zola, care a fost un sectar al naturalismului si un estetician nul (desi d. Maiorescu îl citeaza ca autoritate) — este un colt de natura trecut printr-un temperament." In contra artei pentru arta ajunge si atata, dar din punct de vedere al adevarului, nu e complect.
Ce "colt"?
Acest "colt" nu este oricare, ci variaza de la un scriitor la altul. Mi se pare ca Amiel e acela care a spus ca un peisaj e "un etat d'âme", o stare sufleteasca. Si acest patrunzator analist de sine însusi stia bine ce vorbeste. Si daca sisteme filozofice, ca al lui Schopenhauer, Nietzsche etc. nu sunt decat expresia unor "stari sufletesti", autorii lor fiind niste temperamente de artisti, apoi este aproape de mintea omului ca o opera de arta va fi, cu atît mai mult, expresia unei stari sufletesti, al unui "etat d'âme".
Orice opera de arta, romanul ca si poezia lirica, ca si drama, este expresia unei conceptii asupra vietii — o filozofie a starilor sufletesti, o "philosophie d'etats d'âmes".
In Ibsen e un Nietzsche temperat, deci sanatos; în Maupassant e un Taine; chiar un Schopenhauer mai obiectivist. Da, poetul, aci, e mai obiectivist decat filozoful.
Si, daca este asa, atunci e clar ca poetul nu numai va percepe realitatea conform cu temperamentul sau, dar înci va selecta, va alege din realitate ceea ce, într-un sens sau altul, va fi expresia sentimentalitatii sale, justificarea sentimentalitatii sale.
Un Ibsen va alege acele conflicte între pornirile individului si morala sociala, în care individul are dreptate (Stalpii societatii, Nora etc.); un Zola va alege, de pilda, acel aspect al amorului, în care bestia ucide omenescul (Une page d'amour); un Dostoievski va alege aeele conflicte, in care individul normal triumfeaza prin stupiditatea-i asupra celor anormali (Idiotul) etc.
Sa iau din literatura noastra un exemplu de care m-am mai ocupat.
Un critic a pretins ca d. Sandu-Aklea nu putea sa simpatizeze cu Nita Mîndrea, în contra taranului Doca, pentru ca Doca e si reprezinta pe taranul rau, pe taranimea aceea care e o primejdie pentru acumularea tihnita a bogatiei arendasesti. Foarte bine! Dar cînd în tara aceasta sunt tarani care sufar ei din pricina arendasilor, si acest conflict e înca cel obisnuit, alegerea unui conflict si înca a celui neobisnuit, în care taranul e cel vinovat si perzistenta, frecventa în alegerea acestui conflict, nu este significativa, — cum e significativa la Ibsen alegerea conflictelor în care individul are dreptate?
Va închipuiti pe Ibsen alegand acele conflicte, în care morala curenta sa aiba dreptate? Pe Flaubert, alegand acele conflicte, în care "burghezul" sa fie idealizat si intelectualul ridiculizat? Pe Eminescu ilustrand egoismul si stupiditatea omeneasca într-o scena din vremea si cu participarea razesilor lui Stefan cel Mare? Pe Goga zugravind suferinta unui "stapan" al gliei din pricina rautatii unor "clacasi"?
Stîlpii societatii e exprimarea unei stari sufletesti si a unei conceptii, ca si Madame Bovary. Si de aceea Nita Mîndrea nu e egal numai cu sine însusi, este significativ pentru starea sufleteasca a d-lui Sandu-Aldea.
Artistul e un om, un om mai puternic decat noi, cu preferinti si cu sentimente mai adinci decat noi, si — înca o data ! — nu numai ca ne vom permite, dar vom socoti ca o datorie a noastra sa-l întrebam ce fel de om e, sa vedem ce "realitate" îl atrage si cum o apreciaza.
Cele ce spuneam aici nu sunt conceptii arbitrare ale noastre: sunt concluzii inevitabile ale primelor elemente de psihologie, care se gasesc in tratatele elementare ale acestei stiinte.
Ca preferam unui "vir dicendi peritus — este si aceasta mare lucru: talentul — pe un "vir bonus dicendi peritus", { Ibraileanu face aici un joc de cuvinte, împreunand doua expresii latine diferite: ,vir bonus" = om de treaba, bun cetatean, întelept, "vir dicendi peritus" = om iscusit în arta vorbirii; Ibraileanu le împreuna si zice: "vir bonus dicendi peritus", adica si "cumsecade" si "orator" sau "poet" } - asteptam înca pe acela care sa ne-o reproseze.
|
|
