|
Acasa » REFERATE » REFERAT, UNIVERSALITATEA LUI MIHAI EMINESCU, OPERA
REFERAT, UNIVERSALITATEA LUI MIHAI EMINESCU, OPERA
Referat Universalitatea lui Mihai Eminescu
Integrarea în universalitate este posibila (dupa opinia lui Edgar Papu) prin:
- îmbogatirea si ducerea la perfectiune a unui curent literar;
- elemente noi si valabile care întregesc cele mai reprezentative trasaturi ale momentului literar în care traieste poetul;
- prin deschiderea perspectivei poetice spre noi orizonturi literare.
Prin urmare, Eminescu a receptat romantismul, dar l-a si reannoit prin lirica de meditatie sociala, îmbinând optimismul tineresc (prezent în "Junii corupti", "Epigonii", "Imparat si proletar") cu meditatia pesimista: raul domneste în lume, deci lupta e zadarnica; nimic nou sub soare; oamenii sunt dominati de vointa oarba de a trai; egalitatea indivizilor în fata mortii; neputinta de a cunoaste {"Scrisoarea I", "Imparat si proletar", "Epigonii"} si cu razvratirea, urmata de o crunta dezamagire, manifestata prin dorinta de stingere sau izolare {"Luceafarul", "Mai am un singur dor"}.
In lirica iubirii si a naturii, Eminescu da glas unor armonii originale; vorbim de natura româneasca, de peisaje ce ofera o stare de reverie si de extaz în asteptarea împlinirii iubirii {"Lacul", "Dorinta", "Si daca...", "Fat-Frumos din tei", "Calin (file din poveste)"}, în care nelipsite sunt motivele specific eminesciene:- luna, apa - ca râu, lac, iezer, balta, izvor, mare, codrul-crâng, padure, huceag, dumbrava, cu esentele specifice: plopul, salcâmul (arbori rurali), ciresul, marul (arborii copilariei) arinul, salcia (arborii melancoliei) teiul (arborele iubirii), floarea albastra.
Nostalgia apropierii este aceea a unei împliniri nu numai spirituale, ci si senzuale. Femeia îndragostita din poezia eminesciana "se deosebeste de Diotima lui Holderlin, de Tamara lui Lermontov sau de Elvira lui Lamartine". Ea este senzuala, pasionala, ispitindu-l pe barbat, dupa cum spune Calinescu, cu o "candoare de vietate salbatica". Eminescu a creat versuri de o plastica senzualitate, fixându-si atentia asupra parului, bratelor, ochilor, sânilor iubitei. El a "stramutat" in lirica sa erotica aceeasi fervoare întâlnita în satire. Considera ca iubirea este atentat la luciditate, poetul disociind între "barbat" si "daimonul" interior al acestuia care e însetat de "dulcile" lumini ale femeii. Daimonul o doreste pentru a se întelege pe sine, iubirea devenind act al cunoasterii. Dinamica apropierii prin iubire culmineaza cu o constatare filozofica, despre nerealizarea eroticii sublime pe pamânt; este posibil ca acesta sa se împlineasca "în registrul stihial, unde se întâlneste femeia ca principiu cosmic feminin." Iubirea devine, astfel, obiectul unui dor nemarginit care, din haurile imensitatii, atrage totul spre pamânt, fiind asociata cu somnul si visul si, mai ales, cu o alta categorie eminesciana dulcele, prin care îmbogateste romantismul (dulce minune, dulci sarutari, dureros de dulce, dulce esti, zâmbet dulce, dulce strângere de mâini, dulci cuvinte, cea mai dulce între femei, dulce floare, dulce ca o zi de vara, suflarea-ti dulce, buze dulci). Prin rafinamentul si puterea de sugestie a acestor expresii, Eminescu pare sa-l depaseasca pe Lamartine, poetul armoniilor interioare (Edgar Papu).
In poezia filosofica, Eminescu valorifica teme si motive universale, dezvaluind atitudini specifice privitoare la aspiratia spre absolut, la soarta omului de geniu, la nostalgia spre astri, la geneza si la prabusirile cosmice, la macro si microtimp, la macro si microunivers, la trecerea ireversibila a timpului.
Problema omului de geniu apare în capodopere ca "Scrisoarea I" si "Luceafarul" (ipostaze ale geniului pot fi si Cezarul din "Imparat si proletar" si Mircea, din "Scrisoarea III", ca geniu istoric).
La Schopenhauer, geniul este mintea aplicata exclusiv la obiect, traind în spatiul astral, ignorând interesele lumii reale.
Geniul pluteste în macrocosm; în plan terestru, el este distrat, deoarece îsi aplica toata concentrarea spiritului într-un singur punct, ceea ce nu poate întelege omul comun. (G. Calinescu).
La Eminescu, geniul traieste într-o sfera superioara, nu cunoaste moarte si numele lui scapa de simpla uitare, nu e capabil de a ferici pe cineva si e incapabil de a fi fericit; "El nu are moarte, dar nici noroc".
M. Dragan afirma ca "Luceafarul " e poetul însusi care se misca în sfera cosmica, lipsit de simt practic, pentru ca omul de geniu nu e cel al faptelor obisnuite în ordinea vietii reale. Geniul din "Scrisoarea I" - în marginile existentei sale efemere - e capabil sa întrezareasca, dincolo de limitele timpului si ale spatiului, geneza si extinctia.
Viziunea asupra spatiului si timpului, asupra colosalelor geneze îl apropie de Hugo, întrecându-l pe acesta în privinta categoriei departelui. Poate ca vocatia departarii îi vine lui Eminescu de la vechii daci, a caror religie naturista, polarizata în jurul cultului zenitului, îi orienta spre cultul înaltimilor reprezentate de soare si de munte; sau, poate, de la Goethe care, în "Poezie si adevar", vorbeste despre astri si semne zodiacale, aflate la departari incredibile, ce-si pun pecetea asupra oamenilor, influentându-le destinul. (Edgar Papu)
Depasind romantismul, "Eminescu se transpune într-o zona ideala careia îi apartine exclusiv; Novalis se retragea în vis; Byron, în aventura spiritului; Lamartine, în armonia sufleteasca. Eminescu "instituie, asemenea poetilor moderni, înfruntarea dintre idealitate si realitate, acea tensiune post-romantica reiesita din contrastul dramatic dintre departare si apropiere, dintre lumea închipuirii si cea reala, dintre speranta si dezamagire."
In sfârsit, Eminescu anunta prin creatia sa miscari literare viitoare: simbolismul - prin armonia imitativa: Plâng/ Frâng/ Crengi uscate/ Izvor/ Din munte cobor/ Când vântul vreo ramura farma/ Fac larma/; prin sinestezie (îmbinarea perceptiilor vizuale, auditive, olfactive) "Argint e în aer si aur pe ape" sau "prund de ambra si scorburi de tamâie"; prin muzicalitatea interioara: "Când din stele auroase, noaptea vine-ncetisor/ Cu-a ei umbre suspinânde/ Cu-a ei frunze sopotinde/ Câte inime râzânde/ Cu-a lor vise de amor/."
De asemenea, preceda suprarealismul, apropiindu-se de absurdul modern, prin grotescul radical al unora din creatiile sale, cum ar fi: "Mitologicale", unde apare o însiruire întâmplatoare de cuvinte, care este - de fapt - non poezie: "Ah boboc...amabila esti... frumoasa si proasta/ Când astepti pe amant, scriitor la subprefectura/Tânar plin de sperante, venind cu luleaua în gura/ Soarele-a apus, iar luna, o closca rotunda si grasa,/ merge pe-a cerului aer moale si-albastru si lasa/ Urmele de aur a labelor ei stralucinde ca stelele/ Iar de-a doua zi se scoala batrânul si urca Raraul/ Numai în camesoi, descult si fara caciula".
Anunta si existentialismul, cunoscut abia în secolul al XX-lea prin filozofia lui Kierkegaard, Heidegger si Sartre, prin "Oda (în metru antic)"; despre primul vers "Nu credeam sa-nvat a muri vreodata" s-a spus ca "dezvolta o întreaga dialectica existentialista", iar despre alt vers: "ca o spaima împietrita / ca un vis încremenit/", C. Noica spunea ca "anunta framântarea omului modern".
Prin specificul national al creatiei sale romantice, Eminescu ne reprezinta în universalitate, înscriindu-se în rândul marilor romantici: Byron, Shelley, Lamartine, V. Hugo, G. Leopardi, Shakespeare, fata de care îsi exprima admiratia si afectiunea: "Shakespeare! Adesea te gândesc cu jale/ Prieten blând al sufletului meu/ Izvorul plin al cânturilor tale/ îmi sar în gând si le repet mereu".
|
|
