|
Acasa » REFERATE » REFERAT ARTA SI FRUMOSUL,TUDOR VIANU
REFERAT ARTA SI FRUMOSUL,TUDOR VIANU
Referat "Arta si frumosul" comentariu, Tudor Vianu
O predispozitie anterioara carierei sale universitare îl determina pe Tudor Vianu sa se fixeze în zona problemelor abstracte. Poet de scurta initiere în tainele expresiei, critic de distinsa tinuta, dar de intermitenta staruinta pe bordul agitat al scrisului contemporan, mai des eseist cu predilectii spre generalizare, cercetarile sale s-au specializat în minutioasa informatie estetica a timpului. Astfel, necesitatile impuse de recenta sa cariera s-au împletit cu înclinatiile sale temperamentale.
Din firele diverselor sale manifestari s-a alcatuit tesatura unei minti amatoare de idei, dar încalzita si de straturile ascunse ale unei simtiri care s-a cautat cîndva în acorduri directe sau si-a confundat ecoul cu productia literara a vremii.
Prin vocatia sa profesorala, Tudor Vianu si-a consolidat o liniste expozitiva, cu metodice înlantuiri, cuirasata cu referinte bogate. Minte clara si ordonata, spirit masurat si disert, si-a pastrat luciditatea critica si în largile referate asupra tendintelor, sistemelor si ideilor cardinale ale disciplinei pe care o practica.
Studiile adunate aci, unele, sunt de importanta istorica si informativa ; luminate si de reflexie critica, converg spre obiectul disciplinei pe care vrea s-o închege într-o vedere coerenta; între ele sunt "Tip si norma în estetica", "Aria si jocul", "Psihanaliza si teoria artei", "Idei noi despre sentimentul estetic" si, mai ales, excursul plin de sistematizare si de subtila analiza numit "Autonomizarea esteticei". Aceasta sunt un fel de tabla rezumativa a problematicei celei mai recente, de care e însufletita stiinta frumosului, complicata si incerta pîna acum; dar în pragul unei constituiri cu un obiect si o metoda proprie. D. Vianu remarca felul eteroclit prin care s-a cautat sa se explice arta si frumosul, din antichitate pîna în veacul trecut.
Estetica a fost cînd remorcata de filozofie si prezentata ca un fragment al unui ciclu dogmatic de gîndire, cînd ca un element de sinteza sociologica, aservita relatiilor exterioare artei, cînd ca o ramura anexa a psihologiei. Ceea ce d-sa numeste "autonomizarea esteticei" se poate reduce la raportul acestor trei întrebari capitale, de stricta relatie între ele si singurele care formeaza domeniul cercetarii estetice: ce este creatia artistica, ce este sentimentul estetic si ce este opera de arta. Daca cele doua dintai comporta si o lamurire pe baze psihologice, ultima se refera numai la determinarea unei valori autonome de intima structura tehnica si de existenta obiectiva; organizarea unei discipline a frumosului, conchide acest studiu, în linia sa centrala, nu e posibila decat prin aplicarea metodei fenomenologice: "Ce va descrie însa metoda fenomenologica în aplicarea ei la estetica ?
Ea nu va descrie obiecte concrete, ci obiecte ideale, asa cum ele apar intuitiei pure. Fenomenologia distinge în adevar între obiecte ale intuitiei. Cele dintai sunt date de experienta, pe cînd cele din urma exista într-o regiune suprasensibila, de unde împrumuta întelesul lor si celor din urma".
Precizarea metodica a directivei fenomenologice e drept ca deplaseaza centrul esteticei într-o usoara vecinatate metafizica; cu toate prudentele ei de a se feri sa cada într-o atmosfera filozofica, oarecum neguroasa si impalpabila, din moment ce cauta fixarea operelor dupa "tip si norma", îsi poate usor depasi limitele. Fixarea cercetarii estetice în obiect si în analiza formei are contingente în parte cu critica literara, care este aplicarea individuala a judecatii de valoare asupra operei. D. Vianu gaseste viitorul disciplinei estetice în descatusarea ei de psihologie, de sociologie si filozofia culturii. Vechea estetica subiectiva, formulata pe psihologism, s-a discreditat, ca o confuzie a doua domenii care abia acum se vad disociate. Aplicata la realitatile istoriei noastre literare, disjungerea operata cu tact si metoda, cu patrundere critica si informatie de d. Vianu arunca o lumina nesovaielnica asupra nerezolvatei polemice dintre Maiorescu si Gherea. Cel dintai lucra, cu mijloacele vremii, la "autonomizarea" artei, celalalt o anexa psihologismului. In aceasta disociere descoperim coloana vertebrala a acestui ciclu de studii, cît si aluzia teoretica la faza celor doua conceptii opuse din critica noastra: artei pentru arta si a artei cu tendinta.
Mai categoric, gasim în concluzia monografiei "Arta si jocul" calificarea artei cu tendinta ca o reminiscenta a artei primitive: "Rezultatele cercetarii moderne ne îndreptatesc deci sa vedem în joc unul din motivele primitive ale artei, functionand cu o eficacitate sigura alaturi de munca. Motivul autonomic se îmbina deci, în epocele cele mai îndepartate ale artei, cu motivele practic-eteronomice (fie ele magice sau economice). Aceste doua motive vor determina si formele mai înaintate si mai tarzii ale artei. «Arta pentru arta» si arta care a fost denumita «<tendentioasa», pentru ca ea urmareste în adevar sa influenteze caracterul individului si structura societatii, înfatiseaza o alternativa care aminteste de îndoitul motiv al exercitiului artistic la popoarele primitive".
In primul sau studiu, despre "Eternitatea si vremelnicia artei", d. Vianu ajunge la concluzia ca eternitatea unei opere rezida în forma ei individuala. Daca între continutul ei sufletesc si noi se depune un strat de zgura, cernut de vreme si de diferentele istorice dintre epoce, exista însa un consens de acceptare al fenomenului estetic, impus de expresia neanulabila: "forma este unificare a diversului: expresie a sintezei psihice, generatoare a constiintei. Prin forma, gîndul artistic ramâne consecvent cu sine si poate deveni obiectul unei comunicatii interumane".
Prin aceasta afirmatie se legitimeaza nu numai independenta esteticei, ca disciplina cu domeniu propriu, dar se confirma utilitatea premergatoare a criticei conceputa ca o aplicare la individual, în timp ce estetica aspira la stabilirea timpurilor interioare. Astfel, în "Emotie si creatie", Tudor Vianu reia dezbaterea perceptiei impresioniste a operei de arta si a celei rationaliste. Fara a contesta realitatea impresiei ca punct de plecare si stabilire de contact cu opera, Tudor Vianu contesta numai eficacitatea metodei pur impresioniste, care prin evocare afectiva vrea sa retraiasca emotia artistului din momentul actului creator. Critica intervine însa la limpezirea termicei, a judecata obiectiva a fenomenului artistic, rationalizandu-i impresiile, dintr-un adînc instinct de motivare si din incapacitatea de a se indentifica cu momentul de transa al creatiei: "Analiza ne arata astfel ca daca contemplatorul, abandonat cu totul emotiei sale, se identifica vreodata cu artistul, aceasta se petrece numai prin ceea ce în aceasta din urma este cu totul rudimentar si nedefinit. Orice încercare de a cuprinde mai adînc sufletul artistului trebuie sa întreaca acest moment si sa înteleaga acea specifica lupta a motivelor din sufletul sau, al carui rezultat este potrivita adaptare a operei materiale la intuitia formala din care ea decurge. Aceasta încercare de comprehensiune nu mai este însa o emotie, ci un act rafinat de reflectie".
Am cautat sa legam o punte logica printre diversitatea studiilor lui Vianu; prezentate ca niste capitole izolate, ele marturisesc însa si o preocupare de a sistematiza reflexia autorului despre arta. De altfel, acesta este si scopul sau, afirmat în Prefata: "în varietatea problemelor înfatisate aici, punctele de vedere statornice din care ele sunt tratate prefigureaza acea grupare sistematica a capitolelor estetice, pe care autorul ar dori acum s-o întreprinda".
Promisiunea la aceste preludii ar fi deci sa se împlineasca în constructia unei discipline, pîna acum mai mult indicata. Despre rostul esteticei scrie d. Vianu si în studiul final, "Arta si scoala", care, desi este mai mult o desfasurare pedagogica, prin tonul elevat si prin acea intima convingere care-l anima, exprima totusi o aspiratie de doctrina, afirmata în cadrul preocuparilor ei autonome.
Vorbeam de diversitatea scrisului d-lui Vianu, insistand asupra începuturilor sale, care aveau un contact mai viu cu rezervele sale de sensibilitate. Spiritul de meditatie calma, de abstractie senina al literatului, care a scrutat în sine zbuciumul celui care încearca sa se exteriorizeze, strabate în eseul "Personalitatea artistului". Tudor Vianu constituie aici un fel de etica a nobletei intime a creatorului, consumat pe arderea lui launtrica, solitara si netransmisibila. Explicatiilor prezumptive si meschine ale asazisei "critici genetice", care încearca sa suprapuna continutul ideal al operei cu un marunt anecdotism, d. Vianu le opune aceasta perspectiva de adîncire mîndra în constiinta izolatoare a artistului : "Nu cumva biografia este interesanta abia în, lumina operii ? Nu cumva, opera ne ajuta la interpretarea biografiei ? In cazul acesta mult cautatele legaturi genetice nu permit procedarea de la cauza la efect decat dupa ce spiritul a purces de la efect la cauza si, departe de a ajuta la adîncimea semnificatiei operei, îsi primesc ele însele semnificatia de la opera".
Meditatie de patrunzatoare si delicata atentie în psihologia personalitatii creatoare, ea se desprinde din ariditatea celorlalte studii, ca o pulsatie de simtire, într-o arborescenta de abstractii migaloase.
Reprodusa din volumul "Fragmente moderne", cercetarea despre "Ideile estetice ale lui Titu Maiorescu" si recitita la un rastimp destul de apreciabil, corespunde impresiei initiale de cea mai temeinica analiza a teoriilor hegeliene ale maestrului criticei noastre. Insuficienta conceptului estetic despre poezie si contradictia între idealul clasic de arta si aplicarea la productia romantica a timpului ramîn achizitii nedezmintite în caracterizarea esteticei maioresciene.
Tudor Vianu e o constiinta orientata în problemele contemporane ale frumosului si se mentine într-o atitudine de agreabila disertare abstracta, într-un domeniu de recalcitranta investigatie, în care a stiut ocoli uscaciunea repulsiva a tratatului clasic.
|
|
