|
Acasa » REFERATE » REFERAT PSALMII, TUDOR ARGHEZI PSALMII
REFERAT PSALMII, TUDOR ARGHEZI PSALMII
Referat "Psalmii" de Tudor Arghezi
"Psalmii" din "Cuvinte potrivite", publicata in (1927) ocupa un loc aparte în creatia argheziana, ei concentrând momentele de vârf ale unei probleme existentiale insolubile si obsedante. Cum bine s-a observat, importanta nu este delimitarea neta a atitudinii argheziene între credinta sau necredinta, ci interpretarea cât mai nuantata a ceea ce spune si sugereaza textul poetic. Experienta monahala de la Cernica se vadeste, mai întâi, la nivelul vocabularului arghezian impregnat cu termeni religiosi, dar nu perspectiva strict teologica e specifica psalmistului. Dumnezeirea îngaduie,la Arghezi, acceptiuni multiple. Eugen Simion numeste patru dintre ele: religioasa, în sensul unui panteism de sorginte populara, al lucrurilor cu rost adânc; gnoseologica, divinitatea confundându-se cu adevarul absolut ca tinta suprema a fiintei umane; etica, "voia de bine, frumos si adevar" fiind anexata aceleasi divinitati, si estetica, Dumnezeu fiind visul "din toate cel frumos". "In timp ce Blaga împinge contemplatia spre zonele neguroase ale spiritului, surprins în drama imposibilitatii de a cunoaste, Arghezi coboara totul spre relieful accidentat al vietii morale. El îsi corporalizeaza, astfel, ideile, le da un trup si un suflet omenesc, contemplandu-le, apoi, abisurile ce se deschid în fiinta lor".
Esentiala este în Psalmi refacerea repetata, insistenta, chiar monotona a "situatiilor arhetipale ale omului în fata divinului" (N. Balota). Patosul psalmilor deriva, într-adevar, din situatia aparte a înfruntarii si confruntarii dintre om si divinitate. Dialogul nu se poate înfiripa, Marele gol, Nimicul, cum ar spune Blaga, nu raspunde. Glasul e condamnat la singuratate fiindca rasuna într-un vid imens. Dar sbsenta solutiei, amânarea ei vesnica, nu dezarmeaza fiinta. Intre credinta si tagada, cautarea e neobosita, chiar daca disperata.
Poetul însemnat cu har ("Port în mine semnul, ca o chezasie / Ca am leacul mare-al mortii tuturor") este stapânit de o sete nepotolita de a cunoaste, care se izbeste de zidul "depenatrunsului" ("Dar eu râvnind în taina la bunurile toate, / Ti-am auzit cuvântul, zicând ca nu se poate"). Vointa de a-si asuma, într-un gest sfidator, conditia de muritor, elanul vital al celui care nu ocoleste obstacolele, ci le iese în întâmpinare ("Când ma gasesc în pisc / Primejdia o caut si o isc / Mi-aleg poteca strâmta ca sa trec, / Ducând în cârca muntele întreg"), sunt urmate de îndoiala, de sentimentul acut al parasirii, abia îmblânzit de constiinta rostului; "Tare sunt singur, Doamne, si piezis."/ In rostul meu tu m-ai lasat uitarii/ Si ma muncesc din râdacini si sânger. / Trimite, Doamne, semnul departarii" ; "Vreau sa vorbesti cu robul tau mai des". Resemnarea îi este straina psalmistului. Explorarea sa e înfrigurata, vegheaza, nu poate accepta supunerea neconditionata la un destin: "Nici rugaciunea, poate, nu mi-e rugaciune, / Nici omul meu nu-i poate omenesc. / Ard catre tine-ncet, ca un taciune, / Te caut mut, te-nchipui, te gândesc." Exasperarea în fata neantului izbucneste în cerinta ultima a unei probe: "Vreau sa te pipai si sa urlu: « Este »" Cuvântul poetic "stârnit de Tacerea absoluta" (N. Balota) este singura întrupare, înfiintare la îndemâna omului în ipostaza sa creatoare. Consubstantialitatea divinitatii si cugetarii omenesti ("Esti ca un gând, si esti si nici nu esti / Intre putinta si-ntre amintire") lasa problema deschisa pentru eternitate, îndoiala hranind expeditiile în necunoscut ale fiintei: "Si am voit atuncea sa sui si-n pisc sa fiu. / O stea era pe ceruri în cer era târziu. " (între doua nopti).
Critica si istoria literara au apreciat ca esecul lui Arghezi de a ajunge la revelatia divina ("îngerii tai grijeau pe vremea ceea / Si pruncul si barbatul si femeea. / Doar mie, Domnul, vesnicul si bunul, / Nu mi-a trimis, de când ma rog, nici unul,..") l-a condus pe acesta la o viziune panteistica asupra vietii atâta vreme cât cerul ramâne mut. De aici registrul tematic atât de întins încât nu exista aproape ipostaza a realitatii, de la împlinire sau degradare în plan material, pâna la sublim sau abject, în plan moral, care sa nu se reflecte în poezia si proza argheziana.
O tema bine reprezentata în poezia filozofica este aceea a confruntarii omului cu moartea. Trei atitudini mai importante se disting în poezia de acest gen:
a) Spaima de nefiinta, de neant, întâlnita în multe poezii. Caracteristica, în acest sens, este "Duhovniceasca", în care starea de spirit e zugravita printr-un peisaj terifiant ("... S-au stârpit cucuruzii / S-au uscat busuiocul si duzii, / Au zburat din streasina lunii, / Si s-au pierdut rândunelele, lastunii. / Stiubeile-s pustii, / Plopii-s caramizii, / S-au povarnit paretii, / A putrezit ograda ...") încheiat cu imaginea fugii de pe cruce în fata perspectivei mortii.
b) De aici registrul tematic atât de întins încât nu exista aproape ipostaza a realitatii, de la împlinire sau degradare în plan material, pâna la sublim sau abject, în plan moral, care sa nu se reflecte în poezia si proza argheziana.: "Puii mei, bobocii mei, copiii mei! / Asa este jocul. / Il joci în doi,în trei, / Il joci în câte câti vrei. I Arde-l-ar focul !".
c) Spaima de moarte in poezia argheziana, este atenuata la gândul ca omul, cât traieste, se poate rascumpara prin realizarile si împlinirile sale. In ele gaseste taria morala, necesara, pentru a se confrunta cu perspectiva trecerii în nefiinta, chiar daca, uneori, nelinistea si tristetea îl coplesesc.
Semnificativa este poezia din ultimii ani ai vietii intitulata "De ce-as fi trist ?", prin complexitatea contradictorie a lirismului sau: "De ce-as fi trist, ca toamna târzie mi-e frumoasa ? / Pridvoarele-mi sunt cosuri cu flori, ca o mireasa ... / De ce-as fi trist ? Ca pacea duioasa si blajina / Ma duce ca o luntre prin linisti de lumina ? ... / De ce-as fi trist ? Ca nu stiu mai bine sa framânt / Cu sunet de vioara urciorul de pamânt ? / Nu mi-e cladita casa de sita peste Trotus / In pajistea cu crânguri ? De ce-as fi trist ? Si totus" ...
2. Conceptia artistica a lui Arghezi, asa cum se contureaza ea înca în "Ruga de seara" (...O ! da-mi puterea sa scufund / O lume vaga lâncezânda. / Si sa tâsneasca apoi din fund, / O alta, limpede si blonda.) si :nai ales în Testament,
"... pentru Arghezi faptura este singura dimensiune, accesibila spiritului uman, în care divinitatea se manifesta. Infrânt în confruntarea directa cu absolutul, psalmistul întrebarilor fara raspuns aproximeaza un Dumnezeu absent, in înfatisarile palpabile ale operei sale. Spre deosebire de un Ion Barbu, pentru care jocul lumii date - nefiind decât palida amintire a unor tipare inalterabile - trebuie depasit în « jocul secund » al imnului capabil sa refaca structurile ideale, Arghezi elogiaza însa si faptura, gasind motive de jubilatie în contemplarea tocmai a jocului lumii si luând parte la el ca fragment al unei totalitati de depiin încheiate."
|
|
