|
Acasa » REFERATE » REZUMAT JOCUL IELELOR, REFERAT, CAMIL PETRESCU
REZUMAT JOCUL IELELOR, REFERAT, CAMIL PETRESCU
Rezumat "Jocul Ielelor" referat, de Camil Petrescu
Punctul de plecare al întregii opere a lui Camil Petrescu este acea "diferentiere psihica structurala" pe care o presupune activitatea intelectuala, iar datele problemei sunt exprimate cât se poate de clar înca din aceasta prima piesa a sa. Iata, de altfel, cum fixeaza autorul însusi, în "Addenda la «Falsul tratat»" momentul genezei dramei: "Student, solicitat de toate contradictiile si mirajele, ma întorceam pe înserate, într-o sâmbata din mai 1916, cu obrajii încinsi de invidie si dezgust, cu pumnii strânsi de înfrigurare, de la o «bataie de flori» de la rondul al doilea de la «sosea» ... Ultimele echipaje, cu podoabele florale zdrentuite de «bombardamente», se întorceau si ele stârnind curiozitatea pietonilor; în picioare, pe perne, evantalii de femei tinere si fete cu obrajii aprinsi de batalie aruncau ramasitele cosurilor, garoafe, margaritare, bujori... Zdrobite în picioare, corolele erau împinse spre rigolele trotuarului, amestecate cu resturi de ziare, pe care privirea agera a tânarului de douazeci si doi de ani putea descifra din mers, chiar la ora aceea, titlurile stiute pe dinafara, despre gigantica macinare de la Verdun... întelegeam atunci ca lumea asta nu e «cea mai buna cu putinta», ca Leibniz nu avea dreptate. In sâmbata aceea s-a desprins în mine însumi autorul dramatic si într-o saptamâna, lucrând însetat zi si noapte, am scris, într-o camera mobilata de pe lânga Arsenal, prima versiune din «Jocul ielelor» care trebuie sa fie drama imperativului violent si categoric al «Dreptatii sociale».
Structura dramatica si personajele. Director al ziarului "Dreptatea sociala", pe atunci organ al partidului socialist, în preajma izbucnirii primului razboi mondial, Gelu Ruscanu duce o campanie violenta împotriva ministrului justitiei, Saru-Sinesti, pe care îl acuza de coruptie, cerându-i demisia, promitând, în caz contrar, a publica un document ce-l va trimite "de pe banca ministeriala pe banca justitiei". Este vorba de o scrisoare de dragoste a Mariei Sinesti adresata lui, în care se afirma ca la originea averii sotului sau, sta o crima comisa de acesta: ucisese o matusa bogata si-i distrusese testamentul, devenind astfel unicul mostenitor. Stapânit de ideea dreptatii absolute, eroul este hotarât sa mearga pâna la capat în ciuda tuturor presiunilor, a santajelor sentimentale (este vizitat de primul procuror, de o matusa, Irena, ce-i dezvaluie multe despre trecutul comun al tatalui sau, Grigore Ruscami, si al lui Sinesti, de Maria, de Sinesti însusi). Insa, cand ministrul propune eliberarea din închisoare a unui detinut politic, Petre Boruga, tovaras de partid, grav bolnav, în schimbul încetarii campaniei, camarazii lui Gelu Ruscanu accepta tranzactia, iar eroul se supune hotarârii majoritatii. Profund tulburat în propriile sale convingeri, el nu rezista însa presiunii realitatii si se sinucide chiar cu pistolul lasat de fosta sa amanta, Maria, repetând destinul tatalui sau...
Gelu Ruscanu nu întelege ca, din clipa intrarii în acel "joc al ielelor", libertatea de a actiona i-a fost anihilata, ca evolutia sa, va fi doar eventuala optiune între doua "scenarii" deja jucate, între a fi ucis si a se ucide pe sine.
Primul este cel propus în debutul piesei, când aflam ca la Paris un director de ziar, "Calmette", publica scrisorile de dragoste adresate lui de sotia ministrului justitiei, si este ucis de aceasta. Eroul va "alege" însa scenariul propus de tatal sau al carui chip îl urmareste fatidic pe tot parcursul dramei. El îsi traieste, iar în final îsi joaca deopotriva moartea, repetând scena sinuciderii tatalui, caci, marturiseste Ruscanu, "ceea ce voia el, ceea ce vreau eu, înteleg acum, nu e cu putinta". Totul s-a mai |"jucat" odata, iar aparitia eroului si indicatia de regie ce o însoteste subliniaza de la început senzatia de fatalitate care pluteste peste întreaga piesa: "Gelu e un barbat ca de 27-28 de ani, de o frumusete mai curând feminina, cu un soi de melancolie în privire chiar când face acte de energie. Are nervozitatea instabila a animalelor de rasa...".
Doua lumi stau de la început fata în fata. Una ar putea fi numita "Realia" si este populata de oameni asemeni acelui zetar, mos Dumitrache, batrân la doar 50 de ani, aproape orb, nevoit sa lucreze pentru a întretine o nora tuberculoasa, muribunda si doi nepoti, "atacati si ei", sau de familia pianistului Lipovici (bunica bolnava de cancer, Lipovici, tuberculos, sotia si patru copii) ce se sinucide din cauza mizeriei ("De luni de zile nu mai aveau ce mânca"). Exclamatia medicului legist venit la fata locului, "Nu, lumea asta nu e cea mai buna cu putinta", devine în acest context semnificativa.
Este însa si "bâlciul desertaciunilor", lumea Norei,-actrita frivola ce-l împinsese la sinucidere pe Grigore Ruscanu, trimitându-i, ironica, un revolver si care, inconstienta, îl confunda, peste ani, cu alt amant, lumea fostului ministru Nacianu ce ar dori sa se foloseasca de campania "Dreptatii sociale" pentru a provoca demisia guvernului liberal aflat la putere, a agentului sigurantei ce-si primea rapoartele direct de la cel urmarit, dominata pe tot parcursul piesei de frenezia inconstienta a spectacolului de opereta "Vaduva vesela". "Din jocul luminilor — noteaza autorul în indicatia ce însoteste scena sinuciderii pianistului — între litere rupte, necitete, pe ecranul cerului, asemeni unui fulgurant "Mane, thekel, phares" au ramas întregi doar aceste cuvinte: Europa — Vaduva vesela".
Cealalta lume este "Utopia", lumea lui Gelu Ruscanu, a ideilor pure ("O iubire care nu este eterna, nu este nimic", "Noi urmarim legea pura si ideea de dreptate însasi", "Nu va fi niciodata dreptate reala în lume pâna când ideea de dreptate nu va ramâne intangibila, absoluta") în care "mecanismul actiunii (...) e în constiinta", o lume fragila, în permanent pericol de distrugere la contactul cu "Realia". Caci exista la erou un demon al contemplarii imposibilului, al "jocului ielelor", o continua tentatie a absolutului, generatoare de impresionante combustii sufletesti ce face ca drama sa devina în ansamblul ei un document ce analizeaza o lunga agonie. "Câta luciditate, atâta existenta si deci atâta drama", marturiseste si Gelu Ruscanu.
Interferenta celor doua lumi ("Comuna cu Stendhal este la Camil Petrescu asocierea, paradoxala, a unei conceptii aristocratice despre viata cu o simpatie profunda pentru spiritul de revendicare popular"; tensiune exasperanta între "noocratie si revolta" - Al. Paleologu) este însa continua si brutala: atmosfera irespirabila din subsolul tipografiei ("nici eu nu stau de obicei aici mai mult de un sfert de ora", marturiseste eroul), accidentul lui mos Dumitrache, cealalta "fata" a poetului Ion Zaprea, vizita la închisoare, unde Petre Boruga îsi ispaseste nedreapta pedeapsa ("Celula e un fel de mormânt muced", "trei lacate si bara de fier...").
In acest context, Praida, om de actiune ("Muschi de otel", "Floroiu pretinde ca ati sarit, în Austria, de pe un pod, pe acoperisul unui tren în plin mers"), pragmatic, are mai degraba rolul unui raisonneur si arbitru în duelul dintre Gelu si Sinesti, de fapt între "Realia" si "Utopia".
"Nu te aventura în apele tulburi ale întrebarilor fara raspuns - îi spune el lui Ruscanu. Ai vanitatea de a pricepe si a hotara"...
Sinesti în schimb este stapân absolut în "Realia". Portretul-avertisment cu care se deschide tabloul II este semnificativ si lasa putine sperante "adversarului" în privinta rezultatului "duelului": "Sinesti e acum barbat ca la 46 de ani, înalt, lat în umeri, cu oase tari si totusi cu aspect uscat, având ceva dintr-un taur negru, ciolanos si slab, cu privire neadormita...", iar o precizare ulterioara suna astfel: "vânjos, cu gât de lup".
Impresia este de forta retinuta, dar careia greu îi poti pune stavila. El este puterea si orgoliul puterii în acelasi timp ("Pot propune scoaterea din fundul ocnei a unor oameni uitati de semenii lor si de Dumnezeu acolo si pot deschide actiuni care sa trimita în fundul ocnei altii, nimicind astfel familii întregi, distrugând fericirea sotiilor si a copiilor"), în fata carora "ideile" nu pot rezista. Este un orgoliu pus în slujba puterii în opozitie cu ORGOLIUL lui Gelu. Replica lui Praida din finalul dramei nu face decât sa confirme acest lucru: "A avut trufia sa judece totul... S-a departat de cei asemeni lui care erau singurul lui sprijin... Era prea inteligent ca sa accepte lumea asta asa cum este, dar nu destul de inteligent pentru ceea ce voia el. Pentru ceea ce nazuia el sa înteleaga, nici o minte omeneasca nu a fost suficienta pâna azi; ...L-a pierdut orgoliul lui nemasurat".
Este aceasta si imaginea centrala a poeziei-program din volumul "Versuri", "Ideea", "Ciclul mortii", publicat în 1923 si având ca moto "Jocul ideilor e jocul ielelor": "Eu sunt dintre acei/Cu ochi halucinati si mistuiti launtric/Cu sufletul marit/Caci am vazut idei".
|
|
