|
Acasa » REFERATE » SBURATORUL REFERAT
SBURATORUL REFERAT
Referat "Sburatorul" de I.Heliade Radulescu
Aceasta poezie, aparuta pentru prima data în "Curierul românesc", nr. 9, din 4 februarie 1844, este o capodopera a genului. Balada se distinge printr-o exceptional de bine inspirata preluare a mitului folloric al Sburatorului, cu scopul de a înfatisa poetic, iar, ivirea sentimentului dragostei la fetele de varsta pubera. Eminescu însusi, intuind valoarea poetica a acestui mit, urmeaza pe Heliade, atunci cand, în Calin — file de poveste, îl foloseste pentru a idealiza dragostea fetei de împarat. Cauza dragostei ramane un mister de nepatruns, o boala a carei pricina e greu de înteles si ale carei efecte fizio-psihologice sperie fetele ajunse în pragul feminitatii: pieptul se "bate", pe san apar "vinetele", un foc interior alterneaza cu fiori reci, buzele ard, obrajii devin palizi, ochii se învapaiaza de lacrimi si plang fara motiv aparent, inima cere "un nu stiu ce", bratele simt nevoia unei îmbratisari.
Nu analiza psihologica, asa cum s-ar parea da valoare poeziei, ci notatia în stil direct, tînguirea înfiorata si naiva, fetei care se adreseaza mamei:
"Vezi, mama, ce ma doare! si pieptul mi se bate, /Multimi de vinetele pe sani mi se ivesc ; /Un foc se-aprinde-n mine, racori ma iau pe spate, /Imi ard buzele, mama, obrajii-mi se palesc./Ah! inima-mi zvacneste!...si nu stiu ce i-as da: /Si cald si rece, uite, ca-mi furnica prin vine ; îmi ard buzele, mama, obrajii-mi se palesc./Câ uite, ma vezi, mama ? asa se-ncrucisaza, /Si nici nu prinz de veste cand singura ma strang, /Si tremur de nesatiu, si ochii-mi vapaiaza, /Pornesc dintr-însii lacrami si plang, maicuta, plang."
Atat prin modul cum este introdus mitul folcloric în poezia culta, dar si, în genere, prin cantarea idilicului rural în întelesul superior al cuvantului, Heliade precede nu numai pe Emineseu, dar mai ales pe Cosbuc. Cu toate acestea, lirismul eliadesc este mai putin obiectiv fata de cel cosbucian. Romaniic, ca si Victor Hugo, care într-una din baladele sale, canta de asemenea "Silful" (tot un fel de zburator) Heliade desfasoara un lirism mai cuprinzator si mai profund decat acela al lui Cosbuc, pentru ca e filtrat prin prisma subiectiva a artistului, e mai "romantic". Formula eliadesca a baladei se apropie — de altfel ca si a lui Cosbuc — de aceea configurata de poetii germani, Goethe si mai ales Uhland, desi punctul de plecare se afla în Victor Hugo, pentru ca însusi Victor Hugo modificase — influentat de germani — conceptul de balada, în sens de poem cu subiect mai mult sau mai putin fantastic si popular. Ritmul de balada culta vine de acolo ca propozitiile capata chiar în stilul direct — o curgere melopeica, prin revenirea în chip de refren a cate unui vers sau a cate unei strofe întregi. Acest cantabile baladesc (realizat perfect în planul artei noastre muzicale de Ciprian Porumbescu), care accentueaza lirismul, este apoi contrapunctat, în a doua secventa a poemului, de cadrul naturii, una dintre cele mai frumoase evocari descriptive ale înserarii rustice, Heliade anticipand, cu stralucire, pe Eminescu din "Sara pe deal" si pe Cosbuc din "Noapte de vara".
Bucolicul de nuanta neoclasica se îmbina — de asta data în chip armonios — cu romantismul evocator de imagini vesperale într-un tablou de o solemnitate grava: Soarele asfinteste, cumpenele puturilor cheama "a satului cireada", "vitele muginde" pasesc la "jghiab întins", aerul serii vibreaza "de tauri grea murmura", viteii alearga la ugerul vacilor care sub "fecioreasca mana", (imagine deosebit de gratioasa, în stil pastoralist) face sa se auza susurul laptelui în sistar. In sfarsit, zgomotele se pierd în noapte si stelele apar una cate una:
"Incep a luci stele rand una cîte una /Si focuri în tot satul încep a se vedea; /Tarzie asta-seara rasare-acum si luna, /Si cobe, câteodata, tot cade cate-o stea./Dar cîmpul si argeaua câmpeanul osteneste/Si dupa-o cina scurta si somnul a sosit /Tacere pretutindeni acuma stapaneste /Si latratorii numai s-aud necontenit./E noapte nalta, nalta ; din mijlocul tariei /Vesmantul sau cel negru, de stele semanat, /Destins cuprinde lumea, ce-n bratele somniei /Viseaza cate-aievea desteapta n-a visat./Tacere este totul si nemiscare plina; /Incantec sau descantec pe lume s-au lasat; /Nici frunza nu se misca, nici vantul nu suspina, /Si apele dorm duse, si morile au stat."
Impresia de solemnitate si vraja provine din cateva îmbinari de cuvinte, epitete si metafore gandite mai mult dupa metoda clasica decat dupa cea romantica: stelele lucesc "rand una cate una", luna rasare "tarzie"; noaptea este "nalta" si vesmantul ei negru, "semanat cu stele", cuprinde ea o mantie
imensa lumea in "bratele somniei". Constructia sintactica fara "pe" la acuzativ aminteste, de asemenea, clasicismul :
Dar cîmpul si argeaua cimpeanul osteneste,
ca si metonimia din versul:
Si latratorii numai s-aud necontenit.
cate un vers suna sententios:
Tacere este totul si nemiscare plina.
Altul, prin repetitii de cuvinte de la aceeasi radacina,creeaza armonii si produce farmecul întelesurilor prime, etimologice:
Incantec sau descanteo pe lume s-a lasat.
Personificarile chiar, în acest context, sunt pline de sugestii si prospetime: "frunza nu misca", "vantul suspina", "apele dorm duse", "morile au stat".
Este evident ca elementele de clasicism întarziat, pe care Heliade le împrumuta din poezia, cam conventionala, de la sfarsitul secolului al XVIII-le; sunt reantegrate si facute fertile prin ancorarea lor în peisajul românesc. Motivul initial al Zburatoruli revine în cea de-a treia parte a poemului, tot asa în stilul direct al suratelor care susotesc despre spiritele ce bîntuie noptile:
"Tot zmeu a fost, surata. Vâzusi, împelitatul!/Câ tinta l'alde Floarea în clipa strabatu!/Si drept pe cos, leicuta! ce n-ai gîndi, spurcatul! /Inchina-te, surato! — vazutu-l-ai si tu?
Balaur de lumina cu coada-nflacarata, /Si pietre nestemate lucea pe el ca foc. /Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curata; /Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc."
Fata mare trebuie sa fuga de iubit, ca de foc, pentru ca începe sa viseze, visul se preface apoi în "lipitura si lipitura-n zmeu";
"Si ce-i mai faci pe urma? ca nici descantatura
Nici rugi nu te mai scapa. — Fereasca Dumnezeu! "
|
|
