|
Acasa » REFERATE » SCRISOAREA I-A REFERAT
SCRISOAREA I-A REFERAT
Referat Scrisoarea I-a de Mihai Eminescu
Aparuta in perioada maturitatii artistice a poetului, opera face parte din seria celor cinci Scrisori, publicata in anul 1881, din februarie pana in septembrie, cu exeptia Scrisorii V, publicata fragmentar in 1886 si complet in 1890.
Cele cinci Scrisori au fost publicate in revista Convorbiri literare si alcatuiesc un ciclu de poeme, unitar prin tematica si formula estetica. Motivul central il constituie soarta omului de geniu, in raport cu timpul si cu societatea in care traieste. In Scrisoarea I, geniul se intruchipeazain imaginea savantului, in Scrisoarea II el este artistul, creator de frumos, iar in Scrisoarea III este privit in ipostaza omului politic. In Scrisorile IV si V poetul satirizeaza profanarea sentimentului erotic intr-o lume incapabila de a depasi interese meschine. Scrisorile sant, prin urmare, o unitate de gandire si creatie in care poetul devine sarcastic si vehement in zugravirea contrastului intre ideal si real, operele fiind satire usturatoare izvorate dintr-o inalta constiinta civica si artistica.
Poem filosofic de factura romantica, Scrisoarea I abordeaza conditia genului in raport cu posteritatea si cu societatea omeneasca, surprizand, tablouri grandioase, geneza si stingerea universului.
Pentru Eminescu notiunea de timp si cea de vesnicie sant antitetice, dupa cum in gandirea lui Schopenhauer eternitatea e o negatie a timpului. Teoria cosmogonica, sustinuta de Kant si Laplace, a fost integrata firesc in tesatura Scrisorii I. Scrisoarea I este un poem cosmogonic, al carui motiv se gaseste si in alte opere eminesciene[Rugaciunea unui dac, Povestea magului calator in stele, "Memento mori", Mira, Gemenii, Sarmanul Dionis, Luceafaru] precum si in creatii din literatura universala ale lui Lamartine, Hugo, Goethe, Holderlin, Novalis etc.
Scrisoarea I este, in acelasi timp, o meditatie filosofica despre spatiu si timp,despre existenta pe tema fortuna labilis din "Memento mori", cum este si satira, cu accente elgiace, referitoare la soarta geniului pe pamant si in eternitate.
Compozitional Scrisoarea I este alcatuita din cinci tablouri, construite cu grija evidenta de simetrie si armonie structurala. Cadrul nocturn din prima secventa unei uverturi simfonice, in care astrul tutelar, stapan al universului, este martor al timpului individual["Luna, tu, stapan-a marii, pe a lumii bolta luneci/ Si gandurilor dand viata, suferintele intuneci"]. In acest tablou larg dimensionat, in care metaforele-simbol sugereaza spatii infinite, se insinueaza treptat meditatia poetului asupra scurgerii ireversibile a timpului["Mii pustiuri scanteiaza sub lumina ta fecioara/ Si cati codri-ascund in umbra stralucire de izvoara!/Peste cate mii de valuri stapanirea ta strabate./ Cand plutesti pe miscatoarea marilor singuratate"]. Tabloul este peceput vizual, dar cu o extraordinara forta dinamica, sugerata de verbele: varsa, scoate, luneci, dand[viata], scanteiaza, strabate, plutesti etc; dar mai ales de substantive si adjective ca: vapaie, mare, izvoara, valuri, miscatoarea marilor etc.
In tabloul al doilea se surprinde sintetic, in linii uneori de portret satiric, spectacolul umanitatii, cu tipuri sociale de diverse categorii. Meditatia asupra existentei sociale aseaza in antiteza romantica diferite ipostaze umane, din ierarhia sociala, de la acel rege"ce-mpanzeste globu-n planuri pe un veac", la omul sarac ce cugeta"la ziua cea de maine". Ironia se adanceste in schitele care sugereaza imaginea tanarului ce cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par";sau a negustorului care"mparte lumea de pe scandura tarabii/ Socotind cat aur marea poarta-n negrelei corabii". In contrast cu lumea filistinilor se situeaza batranul dascal"Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic/ Universul fara margini e in degetul lui mic". Portretul fizic si moral scoate in evidenta preocuparea savantului, a omului de geniu, pentru a cerceta si a descoperi tainele universului, pentru a dezlega nepatrunsul. Identificandu-se cu ochiul lunar, constiinta poetului contempla viata schimbatoare a fiintilor umane, a indivizilor, asezati diferit pe scara manifestarilor sociale si totusi egali in fata mortii["Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii/ Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii"].
Partea a III-a este o cosmogonie in care grandiosul si sublimul se convertesc intr-un stil metaforic de anvergura. "Perspectivele cosmice...se numara printre cele mai largi si mai sugestive pe care le-a nascocit vreodata fantezia romantica. Ele sant mai adevarate decat cele zugravite chiar de Shelley si de Novalis, pentru ca reunesc patosul gandirii stiintifice si filosofice deopotriva. Nasterea lumii depasind izvorul vedic metafizic al inspiratiei, capata o concretete care impun ca date ale stiintei, infatisate in devenire si complexitate. Te simti dintr-odata martor ocular al creatiei, esti prins in hora sferelor ceresti si asculti pitagoreica lor muzica pe care versurile o sugereaza".
Geneza si apocastaza universului sant prezentate in imagini simbol, de la momentul increatului la nasterea lumilor si pana la stingere, prin racirea soarelui si caderea stelelor. Tabloul grandios al hosului, al momentului de increat, desfasoara imagini care nu se pot subordona notiunii de spatiu si timp. Ideea este sustinuta artistic prin suita de interogatii, dar mai ales prin extraordinara capacitate a poetului de a cupla in vers, prin repetitie, cuvinte care provin di aceeasi radacina: "Lanceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta,/ Cand nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns.../ Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns"; Fu prapastie?genune? Fu noian intins de apa?".Alaturi de interogatie sinonomia substantivului "prapastie", sau folosirea, in alt vers, a cuvintelor derivate cu prefix["nefacute;desface"] confera tabloului un inalt grad de generalitate, materializand astfel abstractiunile. Retraind timpul mitic si sacru al originii, poetul contempla energia de nestavilit a punctului miscator, care descatusnd"eterna pace", impinge curgerea lumilor, a macrocosmosului si a microcosmosului. ["Si deodat-un punt se misca...cel dintai si singur./Iata-l/Cum di chaos face numai, iara el devine Tatal..."."Geneza din Scrisoarea I are desfasurarea mitului ca si Facerea din Rigveda, pe care se bizuie, cu deosebirea ca in locul obisnuitelor divinitati apar unitati enigmatice:Fiinta, Nefiinta, Nepatrunsul, Muma, Tatal. Aceasta metoda mitologica, cu sunete din gandirea moderna, e a lui Goethe si nu e deosebita de a anticilor, fiindca Jupiter, Febus, Diana, Venera sant si ele notiuni despre univers. Dumnezeu-Tatal, care sw impreuna cu Chaosul-Muma spre a da nastere lumii sant eroi de basm".
Intr-o succesiune de tablouri puse in miscare, macro si microcosmosul se situeaza in antiteza, in raport cu spatiul, dar converg spre acelasi punct in relatie cu timpul: "Caci e vis al nefiintei universul cel himeric". Intreg tabloul este cuprins si dominat de sintagme ce exprima notiunea de timp["pe cand, intr-o clipa, la-nceput"],"de atunci" repetata consecutiv, la inceputul a trei versuri], toate expresii poetice-simbol ale timpului trecut. Prin metafore revelatorii este sugerat tabloul grandios al apocastazei universului" Timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie".
Cea de-a IV-a secventa este consacrata pozitiei vitrege a geniului in lumea semenilor sai, in societatea in care este dispretuit si neinteles. Satira sociala este convertita in meditatie, iar conceptele filosofice, avand un pronuntat caracter moral, cad ca niste sentinte, rostite cu indignare si adanga amaraciune. Meditatia sociala se deschide cu revenirea la ideea filosofica despre indentitaea oamenilor cu ei insisi, a individului cu intregul: "Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate./Deasupra tuturora se ridica cine poate. Framantarea vointelor marunte se loveste de inexorabilul destin al timpului ireversibil. Se pune, insa, intrebarea daca omul de geniu, neinteles de contemporani, poate spera la nemurire, prin opera sa. Gloria si nemurirea sant doar iluzii, conchide poetul: "Si cand propria ta viata singur n-o sti pe de rost/ O sa-si bata altii capul s-o patrunda cum a fost?". Mai mult, poetul stigmatizeaza pe acei care vor scotoci cu indiscretie biografia omului de geniu, spre a pune in umbra opera. Ipocrizia si lauda interesata a contemporanilor, nepasarea si incompetenta lor, reaua credinta, comoditatea si ignorarea valorii sant atacate cu ironie si sarcasm in tabloul ce insceneaza funeraliile poetului, de o falsa solemnitate: Or sa vie pe-a ta urma in convoi de-nmormantare,/ Splendid ca o ironie cu priviri nepasatoare...Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,/ Nu slavindute pe tine...Lustruindu-se pe el". Dezavuandu-si contemporanii pentru incapacitatea lor de a descoperi valoarea si lumina ce o lasa omul de geniu prin creatia sa, poetul conchide, in viziune schopenhaueriana, asupra zadarniciei efortului spiritual: Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarmi...orice ai spune/ Peste toate o lopata de tarana se depune". In partea a V-a a poemului, care da impresia unui epilog, se revine la motivele initiale, desprinzandu-se concluzia ca sub privirea lumii se desfsoara frumusetile eterne ale naturii si spectacolul lumii umane. In acelasi limbaj metaforic si in acelasi stil gnomic cade sentinta din finalul poeziei, ce condenseaza ideea in care ajunge sa se gaseasca orice conditie umana.
Sub imperiul perisabilitatii dorul de absolut in Scrisoarea I are dimensiunile tragicului. De aici chemarea spre contemplatie cosmica si regretul elegiac din magisralele versuri ale poemului.
|
|
