|
Acasa » REFERATE » STANCA CORBULUI REFERAT
STANCA CORBULUI REFERAT
Referat "Stanca Corbului" de Alecu Russo
[Apartenenta operei la genul epic, specia literara legenda]
Scriitorii patrioti si-au manifestat pretuirea pentru neamul românesc, culegând si publicând nestemate ale creatiei noastre populare. Unul dintre acestia este Alecu Russo, care, în toamna anului 1842, cu prilejul unei excursii pe valea Bicazului, aude legenda "Stânca corbului", pe care o noteaza si o publica.
"Legenda este o naratiune populara, în proza sau în versuri, în care se da o explicatie imaginara unui fapt real."
Creatia populara "Stânca corbului" este o legenda istorica deoarece "actiunea povestita se petrece în trecutul îndepartat", pe vremea navalirii tatarilor, dar si toponimica, întrucât explica numele stâncii.
Modalitatea introducerii în subiectul legendei este deosebita. O stânca "dreapta ca un zid" determina, la cererea excursionistilor, din care facea parte si autorul, pe un calauz muntean, care conducea grupul, sa "spuna" legenda. Aceasta tehnica narativa se numeste "povestire în povestire" sau "povestire în rama".
Fiind o specie literara care apartine genului epic, în legenda se povesteste o întâmplare la care iau parte personaje.
Subiectul legendei
Demult, un strain a venit de la dealul Corbului sa se aseze la Bicaz, unde si-a facut o casa. Pribeagul avea o fata, pe care bistritenii au numit-o "Corbita", dupa numele dealului unde se nascuse. Era o copila frumoasa si agera, pe care au placut-o foarte multi tineri, însa numai unul, cu o înfatisare de Fât-frumos, a putut-o cuceri. Intr-o zi, o ceata de tâlhari, ce patrunsesera pâna în munti, ajung în valea Bicazului si vor sa ia fata, ca sa o duca în dar hanului de la Bugeac. Dupa ce tatal si logodnicul ei mor în lupta, aparând-o, fata porneste în fuga spre munti urmarita îndeaproape de navalitori. Ajunsa în vârful stâncii, se arunca în prapastie pentru a nu-si pierde libertatea si onoarea. Ceata de plaiesi care alergasera sa o ajute, ucid tatarii chiar pe muchia stâncii, iar de atunci locul acela se numeste Piatra Corbului.
Legenda a strabatut veacurile, deoarece "se pomeneste la noi din neam în neam", dupa cum spune "calauzul" narator, iar timpul de desfasurare a actiunii, ca în orice legenda, nu este precizat. Totul s-a petrecut "pe timpul stramosilor".
Din acele vremuri strabate pâna la noi chipul Corbitei, a carei înfatisare fascineaza: "Ce fata! Ce bujor de copila! (...) era sprintena ca o caprioara...) gurita ei era un fagure de miere; (...) ochii ei straluceau cu focurile ce le aprind ciobanii noaptea in întunericul codrilor". "Portretul" sau fizic este imaginea unei frumuseti de poveste, un "ideal de frumusete feminina" a poporului nostru, pe care autorul anonim îl realizeaza cu ajutorul comparatiilor - "sprintena ca ocaprioara", ochii ei "straluceau ca focurile", iar "gingasia" sa este sugerata prin "diminutivele" "caprioara", "gurita".
Ca în orice creatie populara epica, frumusetea fizica a personajului este întregita de frumusetea morala. Isteata fiind, "scapa ca apa printre degetele tatarilor", iar în drumul sau alearga "pe dupa copaci, pe dupa stânci". Ajunsa în vârful pietrei, în momentul în care putea fi prinsa, dovedeste spirit de sacrificiu si se arunca in gol pentru a-si pastra demnitatea. Gestul sau este semnificativ si pilduitor. "Ea reprezinta pe omul din popor pentru care libertatea si onoarea constituie suprema valoare". Prin felul in care îsi construieste personajul, autorul popular îsi exprima consideratia pentru ceea ce simbolizeaza Corbita.
In acesta legenda, "modul de expunere" dominant este "naratiunea", care se îmbina cu descrierea, utilizata mai mult pentru realizarea portretului fetei.
Fiind "o creatie literara populara" si povestita de "un muntean" se întâlnesc regionalisme: "îsi dura o casuta", "cotun", "intunerecul", "childa", care au si "rolul de a localiza actiunea".
Legenda acestei stanci imbraca istoria in haina realitatii si evidentiaza, inca o data, profilul moral al poporului roman.
|
|
