|
Acasa » REFERATE » STRIGAT IN PUSTIE REFERAT
STRIGAT IN PUSTIE REFERAT
Referat "Strigat in pustie" de Lucian Blaga
Cu chiotele-ti de lumina/si cu-adancul ochilor de mare,/cu urmele în lut, ce ti le lasa/nenumaratele fecioare/cutremurate-n clipa asta/de-un dor/pe minunatul tau pamant,
te chiem:/vino, Lume,/vin'.
Adie-mi în ureche ghanguritul de izvoare,/la cari în miez de noapte/nevazuti de nimeni strugurii/desprinsi de vite ti s-aduna/sa-si umpla boabele de must,/si-apoi — cu darnicia ta de moarte/vino/Lume,/vin'.
Si racoreste-mi/fruntea-nfierbantata/ca nisipul dogorit/pe care calca-ncet, încet/prin pustie un profet.
Iata-l pe poet în ipostaza simbolica de profet, asa cum anunta si titlul volumului de fata, "Pasii profetului". Este stiut ca mai toti poetii si-au dorit în traditie titulatura de poeta vates (poet-profet), sinonima cu aceea de purtator de cuvant al unei înalte instante (de obicei o instanta divina), al unei învataturi (care poate fi o morala, dar si o estetica) ridicate la rangul de "religie". Poezia de fata poate fi considerata axul întregului volum "Pasii profetului", precum si un crez poetic expresionist care ne poate face sa întelegem mai bine trasaturile majore ale respectivului curent. Blaga se dovedeste si aici a fi un profet "eretic" fata de tot ceea ce cunoastem pana acum în legatura cu respectiva notiune. El nu se adreseaza unei divinitati abstracte pe care sa o slaveasca înfrigurat sau macar s-o caute, s-o problematizeze, asa cum se întmpla de pilda în "Psalmii" arghezieni, ci "Lumii", cu chemarea sfasietoare: "Vino, Lume, / vin"'.
Cuvantul sau nu se organizeaza într-o "carte", nu se raporteaza la "Scripturi" (nici macar negandu-le, cum procedeaza Arghezi), ci este un "strigat în pustie", la modul expresionist, exaltare a fapturii traitoare pana dincolo de orice limite. Lumea, invocata nu este aceea glorificata în semnele cartilor, în cuvantul considerat divin. Cel mult este o lume pur traitoare care se întipareste cu fiinta, la-sand urme în lut care, ele, tin loc de orice semne. "Urma în lut" este una dintre metaforele-cheie ale poeticii blagiene, lasandu-ne sa întelegem ce rol acorda acest poet cuvantului. Pentru el cuvantul maxim, purtator de "profetie" nu este un semn conventional (semnul, asa cum îl cunoastem din lunga traditie a scrierilor), care sa-l înstraineze pe om de esenta sa de fiinta vie, ci este un semn pus cu fiinta, întiparit direct în "lutul" existentei, ca urma. Poetul-profet nu predica în cuvinte, nu lasa scrieri, nu face altceva decat "calca-ncet, încet /prin pustie", printr-o lume vida, vaduvita în mod premeditat de orice semn.
Blaga este mai ales poetul refuzului cuvantului în favoarea "lumii", a acelei "corole de minuni" palpitand de viata, nelasandu-se cuprinsa de semn. Lumea este materiala si mai ales vie la modul expresionist, alcatuita din "chiote de lumina", "gangurit de izvoare", "struguri desprinsi de vite" (lumea traita ca rod, facand abstractie de cauzele interne care o genereaza), cu "boabele de must", dar si cu "darnicie de moarte", viata senzoriala exacerbata, pagana. "Hrana" profetului e alcatuita din acest dublu "rod" al lumii : "izvoare" (simbol al obarsiilor, al originilor nealterate ale vietii, care vorbesc de la sine, si nu care sunt cercetate abstract) si "darnicia de moarte", punand un capat framantarilor spirituale.
Imaginea "urmelor", a întiparirii fiintei într-un semn indescifrabil (care este chiar fiinta si mi altceva care s-o reprezinte) va fi prezenta si în alte poeme blagiene, iar repetarea ei ne atrage atentia asupra importantei problematicii semnului si a cuvantului în lirica acestui poet. De multe ori nu obiectul ca atare este evocat în cuprinsul unui poem, ci urma lui, de exemplu: cararile trase pe cer" de mersul stelelor ("Hafis") pasii iubitei care sunt "seminte" azvarlite ("Psalmistul") miscarea ei care "azvarle clipe dulci în sange", nervurile frunzei de vie în care se poate citi ca-ntr-o palma ("Heraclit langa lac"), "tarina unde-am calcat" ("De mana cu marele Orb"). Nu geometria semnului abstract îl va atrage pe poet, asa cum se întampla la Ion Barbu, care în finalul experientei sale poetice se abandoneaza total unui astfel de semn (vezi "încheiere": Fie sa-mi clipeasca, vecinice, abstracte, /Din culoarea mintii, ca din prea vechi acte, / Heptagon cu varfuri stelelor la fel / Sapte semne puse ciclic: ELGAHEL"), ci semnul-fiintâ, daca se poate spune astfel, semnul viu, care este însasi faptura vie, cu toate atributele ei. In metafora blagiana faptura reala se releva pe ea însasi sau semnifica, ea,lucruri abstracte, nu este semnificata prin forme care doar îi seamana, îi sunt analoage.
Intr-o poezie scrisa mai tarziu ("Rune" — "La cumpana apelor") vom vedea ca semnul blagian este cel pe care natura îl pune, avandu-si întelesul abstract în interior, nu în afara, iar acest înteles este oricum indescifrabil, individualizator ("Stane de piatra, jivine, cucuta / Poart-o semnatura cu cheie pierduta") Runele sunt- caractere grafice ale celor mai vechi alfabete germanice, denumirea lor fiind folosita aici în sensul de semne originare, nealterate, pastrand în ele urma fiintei.
Dealtfel, cunoasterea luciferica pe care Blaga o postuleaza este o "cunoastere existand", un anumit modus vivendi, cum poetul însusi ne atrage atentia (Trilogia cunoasterii, p. 216). Nu învatatura poetului-profet va sta pe primul plan, ci "pasii" sai prin "pustie", urmele întiparite, mersul sau în existenta si în cunoastere, evolutia arcului sau vital. Aceasta este maxima putere de semnificare pe care Blaga o cere de la cuvant. in sens poetic. O poezie va fi dedicata "Canelui din Pompei" care si~a întiparit fiinta în lava, un "mulaj conservat în materia mortii" (vezi poezia respectiva în Nebanuitele trepte) ; aceasta este de fapt cea mai buna definitie ce se poate da semnului, asa cum este el conceput de poet.
Cuvantul însusi fiind "materia mortii" sau "pustia", pentru a ajunge sa semnifice ceva, e nevoie ca fiinta umana sa-si conserve în el "mulajul" propriei trairi. Semnul întiparit în materie este "muscatura în cenusa" (diminuare a nefiintei), sau este tiparul în Dumnezeu, care este "plumb, scrum si nor" (deci materie precara) sau nisip, ca în poezia de fata. Urma profetului este o rana. O oda postuma va fi închinata "Runei", înteleasa ca semn inepuizabil, fiinta vie si vesnica, runa fiind un cifru al fapturii, nu al gandirii abstracte.
Carateristica acestui tip de semn pare sa fie lipsa de margine, nelimitarea, orice semn altul fiind în esenta o marginire, o închidere a întelesului într-un tipar. Ceea ce poetul investigheaza înca de pe acum sunt marginile semnului, posibilitatile omului de a le înfrange. Runele ar fi acele semne care nu au semnificat, ci doar noima, înteles universal aflat în afara lor care nu face din ele niste forme limitate. Dezmarginirea semnului pana- la posibilitatea de cuprindere a fiintei este problema cea mai grava a poeticii blagiene. Elogiul runei se datoreste tocmai acestei proprietati speciale de prelungire a fiintei pe care alfabetele primare o mai pastreaza: "Nimic din ale tale nu se margineste, / nici chiar frumusetea ta ce pare / fata de lume-o dulce limitare" (vezi "Oda catre Runa").
|
|
