|
Acasa » REFERATE » SUFLETUL SATULUI COMENTARIU LUCIAN BLAGA
SUFLETUL SATULUI COMENTARIU LUCIAN BLAGA
Comentariu "Sufletul satului" referat de Lucian Blaga
Copilo, pune-ti mainile pe genunchii mei./Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat./Aici orice gand e mai încet,/si inima-ti zvâcneste mai rar,/ca si cum nu ti-ar bate în piept/ci adanc în pamant undeva./Aici se vindeca setea de mantuire/si daca ti-ai sangerat picioarele/te asezi pe un podmol de lut./Uite, e seara./Sufletul satului falfaie pe langa noi,/ca un miros sfios de iarba taiata,/ca o cadere de fum din stresini de paie,/ca un joc de iezi pe morminte înalte.
Poezia "Sufletul satului", face parte din volumul "In marea trecere", aparut in 1924, la Editura "Radio" Cluj. In aceasta poezie, ni se dezvaluie ca, în mijlocul resemnarii si al sfasierilor launtrice este descoperita totusi o realitate în stare sa satisfaca exigentele spiritului: cosmosul expresionist este refacut de Blaga în spatiul satului românesc. Cu mult înainte de a elogia constient universul autohton axandu-se pe convingeri filozofice (vezi "Elogiul satului românesc", discurs de receptie rostit la primirea în Academie, 1937), poetul il descopera mai întai ca realitate sufleteasca, materializata într-o anumita atmosfera ("sufletul satului"), binecunoscuta înca din copilarie. El aspira acum catre regasirea eului colectiv si mitic si catre abolirea celui real, pentru a se vindeca de înstrainare.
Aspiratia este acum, aceea de a da un sens "coborarii" în varste despre care am vorbit în legatura cu poemele aflate la începutul prezentului volum, de a valoriza pozitiv aceasta "miscare de retragere", pe care poetul o vede acum ca retragere catre propria-i origine mitica, spre izvoare, spre un timp vesnic în care viata si moartea sunt netraumatizante. Satul blagian este deci o realitate descoperita în mod abstract, transcendentalizata voluntar, investita cu atributele unui "spatiu securizant si intim" (Ion Pop). El se situeaza în vesnicie, care nu mai e avant, ci încetinire a ritmului existentei: "Aici orice gand e mai încet, / si inima-ti zvacneste mai rar, / ca si cum nu ti-ar bate în piept, / ci adanc în pamant undeva". Epitetele diseminate în întregul poem sunt toate din aceeasi sfera semantica: "încet", "rar", "adanc", "sfios". Desi întalnim din nou zvacnetul inimii în pamant (vezi "Pamantul" — Poemele luminii), o diferenta de nuanta abia simtita ne îndeamna sa nu confundam aceasta stare de terapeutica misterioasa cu sentimentul panic.
Satul blagian este de fapt o realitate a unui alt taram, descoperit tarziu, dupa aprige confruntari în constiinta. Cadrul sau cuprinde semne vizibile ale mortii: "daca ti-ai sangerat picioarele / te asezi pe un podmol de lut", "sufletul satului falfaie pe langa noi" (ca o naluca desprinsa de suportul ei concret), imaginea lui se asociaza cu aceea a "ierbii taiate" (simbol mascat al jertfirii discrete a vietii) si cu "mormintele". "Zaristea cosmica" s-a schimbat aici în "cadere de fum din stresini de paie"; cerul e "scund"; doar mormintele sunt "înalte"; satul blagian e un "sat—necropola", misterul lui e misterul mortii. Poetul se apleaca sa-l descifreze strabatut de înfiorari, ca si cum ar calca prin alt taram, nu în realitate, ci în poveste. Acceptarea mitului, a "lumii-poveste" (sintagma introdusa în circulatie de criticul George Gana), trebuie înteleasa ca o acceptare dureroasa, o solutie ultima din partea poetului, a carui principala tinta fusese afirmarea unui eu individual, la modul cel mai modern. Cufundarea de buna voie într-un univers învaluit în "fum", lume de pacla magica, nu se petrece spontan si cu entuziasm, ci ca o încetinire a cugetului, ca si a glasului, strigat altadata al sangelui, ca o întoarcere într-o mare seara cosmica ("Uite, e seara"), ocrotita de o penumbra a constiintei anonime.
In poezia de fata, trebuie adaugat, satul e mai putin prezent ca realitate mitologica sau metafizica, ci ca "suflet", în sensul expresionist, asa cum o arata si titlul. Pentru poetul expresionist realitatea nu e un peisaj (în sensul clasic), nici "impresie" senzoriala (la modul impresionist, adica), ci stare sufleteasca, emotie, sentiment. Acest lucru e mai evident în pictura expresionista, unde, se stie, nu sunt pictate |"peisaje" pure, nici opusul lor, "idei", ci sentimente, cum mai ales subliniaza Vianu, comentand o explicatie a lui Van Gogh pe marginea unui tablou în care pictoirul îsi propunea sa întruchipeze iubirea facand portretul unui prieten. Iata ce spunea T. Vianu în legatura cu definirea uneia din trasaturile fundamentale ale expresionismului: |"Pentru întaia oara un pictor, îsi propunea sa picteze "iubirea". Neaparat, totdeauna artistii au gasit în preferintele inimii lor secretul acelui farmec comunicabil în care viziunile lor se înfasoara si dobandesc plasticitatea si caldura vietii. Pentru întaia oara accentul cade hotarat pe acest factor intern. Pictorul ia, astfel, constienta stapanire de sentimentul sau si expresiunea se resimte. Ea e voluntara, crescuta prin fermentul reflectiunii, simbolica" (Fragmente moderne).
La fel satul, ca paleativ al setei de absolut este un "suflet", iar apropierea de "sufletul satului" are loc printr-un adevarat ritual confesional ("Copilo, pune-ti mainile pe genunchii mei" — este gestul tipic al confesiunii religioase, de la care se asteapta "mântuirea" pacatosului) prin care are loc împartasirea uneia dintre taine: "Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat"; cu alte cuvinte, nemurirea sufletului, taina mare, s-a refugiat în lucruri marunte, în "mirosul sfios de iarba taiata", în "caderea de fum din stresini de paie", în "joc de iezi pe morminte înalte".
vizite: 2871
|
|
