|
Acasa » REFERATE » SURASUL PESTE MOARTE, REFERAT EUGEN JEBELEANU
SURASUL PESTE MOARTE, REFERAT EUGEN JEBELEANU
Comentariu "Surasul peste moarte" referat de Eugen Jebeleanu
Pentru Chieko Watanabe
Si iata-aud acuma glasul celor/trecuti prin flacari/cum se-mpleteste într-un singur glas,/un singur glas sunînd cum suna fierul,/cum suna stolurile de otel fierbinte/si fiecare glas e ca o sabie/încovoiata care se-nvarteste/deasupra ucigasilor, sclipind —/si toate împreuna se înalta/peste cenusa ca un nimb al vietii...
Si iata-le (o, vulturi mari si-albastri,/ suiti, suitii) cum prind sa se roteasca,/ cum se rotesc crescînd fara-ncetare,/ cum se rasfrang în ocean, sapandu-i/ mari guri rotunde, vesnic rotitoare,/ ce dau porunci talazului sa creasca,/ sa suie stalpi de trombe pîn' la stele,/ ca sa masoare înaltimea Crimei.
Si iata cum/zbucnind deodata ca din milioane/de arcuri zbarnaind —/ca milioane de sageti, sarmanii/se-aduna într-un singur snop de fier,/ce se roteste pe pamînt de straja,/cu ochi de raze lungi zvacnind spre tample,/ si îndreptati mereu spre ucigasi.
Si vin descultii, ne-ncetat, sorbind/cu-o nemaiantalnita sete cerul,/ca pe un vin din struguri de azur./Si cei mai multi nu de pe creste-apar,/ci din adancul vailor, din neguri,/acolo unde munca naste-n chinuri/o zeitate-n veci nepieritoare:/ Speranta-Lupta,/Visul de ne-nfrant,Speranta ce se-nalta ne-ncetat,/Speranta care nu poate sa fie/ucisa niciodata,/ Speranta pentru toti cei strînsi în lanturi.
Si cei mai multi se catara din vai,/din vaile unde-s carbunii beznei,/pe care milioanele de oameni/îi scot scrasnind, mereu amenintate/de ranjetul mitralierei,/îi scot gernand de veacuri, ca sa stoarca/din ele samburi lungi de diamante,/lungi lacrimi de lumina-ncremenita,/o roua ce li-i smulsa ne-ncetat/si care-mpodobeste sanii Crimei/si racoreste Demonului chipul.
Si iata,/un sarac cu trupul gol/de bronz, si-nalt pana la cer, cum e/doar zeul urias din Kamakura,/un om sarac/îsi spinteca obrazul,/îsi spinteca obrazul, deschizandu-si/cincizeci de guri — si sangele nu curge ../cincizeci de guri pe care le/îndreapta,/ca pe cincizeci de pesteri infinite,/spre cele patru zari,/si da un strigat,/un strigat ca un tunet bubuind, mult mai puternic decat glasul bombei:/— Hei, frati ai mei!/ Si ocean spre ocean îl duce,/vuind, ca pe-o corabie purtata/ de-un fulger,/din continent în continent, si muntii,/legand ecouri de ecouri, fac/sa se roteasca strigatul în jurul/ pamantului, si pe pamant, trecand/din tara-n tara, strabatînd vazduhuri,/pe unde glasul omului e liber/si se-nfrâteste cu al ciocarliei.. ./si strabatand prin tari unde vazduhul/vargat e si s-aude zornaind/ca lanturile,/si unde chiar si luna aurita/
e o ghiulea ...
— Hei, frati ai mei!/Ca la un semn,/uzinele întregului pamnt, padurile si fluviile,/seceratorii aplecati pe spice,/tacutii întelepti/ce vor sa prelungeasca/bataia inimilor omenesti —/ si-ntorc deodata fata spre fata Hiroshimei./Sfanta mila,/si tu, manie,/solidaritate/a celor multi si tari,/surasuri blande, salut, o, miliarde/de inimi falfainde ce raspundeti!
— Hei, frati ai nostri! Santem langa voi!
Se-nalta oceanul si saluta/si fluturii cenusii au tresarit.../ Si-acum, te uita:/din propria ei plaga rasarind,/tasnind înalta ca dintr-un vulcan,/ca dintr-un trandafir de scrum fierbinte,/ se-nalta Hiroshima peste lume/(oh, chipul ei, care-a trecut prin moarte!)/c-un ros obraz la fel ca fata lunii/ si cellalt ca de fildes însorit/(priveste, Demone,si-nmarmureste),/se-nalta Hiroshima, lin surade/(oh, zambetu-i care-a trecut prin moarte! . . .),/surade Hiroshima, scut punandu-si/deasupra leaganelor, bratu-i ars,/surade Hiroshima si arata/cu ochii negri catre ucigasi —/si-mparte arme, arme ale vietii,/pe care ucigasii nu le vad,/pe care nu le pot zari vreodata,/semnale si stindarde,/lumini cu casti înalte de vazduhuri,/urmate de-amintirile desculte,/de nevinovatiile ucise, lumini ce-n bezne dand, înainteaza,/ lumini ce-nainteaza surazand ...
Hiroshima — Bucuresti, august 1956 — august 1958
Deschis cu un prolog, "Surasul Hiroshimei" se încheie cu un epilog de un patetism adanc, în care sentimentul tragicului atinge sublimul, prin convertirea sa într-o speranta nascuta din durere. Epilogul se constituie integral în acest registru patetic, desfasurand faldurile unui retorism amplu, whitmanian, de o sugestiva substantialitate însa, întrucat se acorda cu respiratia la fel de larga a sentimentului solidarizarii umane în numele dreptatii si al vietii. Intensitatea rezulta nu din varietate ci din insistenta, din acumularea de imagini si voci aproape identice (ale suferintei, luptei, saraciei, simplitatii, demnitatii unei vieti care se înversuneaza sa nu dispara definitiv), într-o reverberatie impresionanta, ca a unei surse de lumina reflectata în sute de oglinzi. Amplitudinea tonului si miscarea ce sugereaza undele pornind dintr-un centru si devenind valuri ce iau în stapanire lumea, sunt sustinute de imagini vizionare de factura romantica: "Si iata-le (o, vulturi mari si-albastri, \ suiti, suiti!) cum prind sa se roteasca, / cum se rotesc crescand fara-ncetare, / cum se rasfrang în ocean, sapan-du-i / mari guri rotunde, vesnic rotitoare, / ce dau porunci talazului sa creasca, / sa suie stalpi de trombe pan' la stele, / ca sa masoare fata crimei". Tehnic vorbind, poetul foloseste, precum se poate usor observa, gradatia, exclamatiile si, mai ales, hiperbola, numai ca vizionarismul sau patetic dizolva procedeele în ritmul unei respiratii coplesitoare. Efectul artistic vine din coincidenta ritmului expresiv cu ideea. Ca într-o fresca gigantica, poetul aglomereaza atitudini simbolice, accentueaza linii, distinge trupuri si glasuri închegandu-se, cu ceva de suflu biblic, din ceata si tacere, le da contururi ferme, le uneste într-un singur gest. In aceeasi maniera a sugestivitatii vizuale, insista asupra unui chip himeric închegand un glas razbatator: "Si iata, un sarac cu trupul gol / de bronz si-nalt panâ la cer [. . .] îsi spinteca obrazul, deschizandu-si / cincizeci de guri — si sangele nu curge ....'/ cincizeci de guri pe care le îndreapta, / ca pe cincizeci de pesteri infinite , spre cele patru zari, / si da un strigat,/ un strigat ca un tunet bubuind, / mult mai puternic decat glasul bombei: / — Hei, frati ai mei!". Alteori, în aceeasi amplitudine a comparatiei care naste hiperbola, putem distinge un haiku, ce ar putea fi decupat ca atare ("Se-nalta oceanul si saluta / si fluturii cenusii-au tresarit"), sau schita unei imagini a opresiunii atroce, închipuind în maniera expresionista "tari unde vazduhul / vargat e si s-aude zornaind / ca lanturile / si unde chiar si luna aurita / e o ghiulea. ..".
Tonul poemului capata accente profetice si messianice, împlinind aici sentimentul de solidaritate cu nedreptatitii vietii, cu cei de jos prin care lumea exista si, în momente de restriste, supravietuieste. In "Surasul peste moarte" se împlineste astfel, vizionar, ceea ce în multe poeme ale lui E. Jebeleanu din anii '50 ramanea simpla afirmatie conventionala.
Sensul ultim al acestui poem, ca viziune dramatica a supravietuirii si sperantei, se încheaga într-un simbol impresionant, organic constituit din sugestii ale întregului, — imaginea orasului ridicandu-se "ca dintr-un trandafir de scrum fierbinte", din propria-i plaga, "c-un ros obraz la fel ca fata lunii / si cellalt ca de fildes însorit", cu chipul ars de cancerul atomic, dar cu surasul neanfrant (desi trecut prin moarte) al vietii înflorindu-i ("priveste, Demone, si-nmarmureste!") pe gura. Este o imagine tragic-optimista, conturata într-o plastica vizuala, de fresca, desfasurata muzical. Ea încheie teribila evocare a apocalipsului modern, configurand în simbolica ridicare a vietii din moarte, "ca dintr-un vulcan", un nou început. In tot, "Surasul Hiroshimei" nu este doar expresia artistica a înaltelor optiuni morale ale poetului, a spiritului sau responsabil fata de soarta umanitatii, ci si un mare poem al avatarurilor conditiei umane în secolul nostru. Este un poem cutremurator si sublim a carui valoare nu s-a perimat cu trecerea timpului, si caruia fantasmele sfirsitului de mileniu îi sporesc actualitatea si vibratia.
|
|
