|
Acasa » REFERATE » TEMA IUBIRII IN POEZIA LUI MIHAI EMINESCU REFERAT
TEMA IUBIRII IN POEZIA LUI MIHAI EMINESCU REFERAT
Referat "Tema Iubirii " in poezia lui Eminescu
Tema Iubirii in poezia lui Eminescu
Mihai Eminescu fiind considerat de catre Titu Maiorescu in studiul "Directia noua in poezia si proza romana, un poet in toata puterea cuvantului", fiind cel mai important poet romantic al romanilor. De numele sau este legata prima mare revolutionare a limbajului din literatura romana. Opera lui Mihai Eminescu este vasta si apreciata atat pe plan national, cat si pe plan international, fiind considerat unul dintre putinii poeti universali. Aproape intreaga opera a lui Mihai Eminescu se incadreaza in romantism, Eminescu fiind considerat ultimul mare romantic european, incheind in acest fel, romantismul universal. Caracteristici ale romantismului prezente si in opera lui Eminescu: sensibilitate, fantezie, inspiratia din folclor si din trecutul istoric, construirea eroilor exceptionali, ironia satirica, originalitatea, supratema timpului, teme precum cosmicul, istoria, natura si iubirea, toate avand ca sursa de inspiratie folclorul. Printre principalele teme ale liricii eminesciene, elogiul iubirii si al naturii i-si are rezervat un loc special, prin lirismul si melancolia poeziilor, prin aspiratia eului catre absolut si perfectiune. Aceste doua mari teme sunt nelipsite in operele lui Eminescu, impletindu-se si definind semnificatia naturii in trairile, simtamintele si exprimarea eului liric...
Tema iubirii si a naturii apare inca de la debutul sau cand una dintre cele trei poezii publicate de Mihai Eminescu este "De-as avea..."publicata in revista "Familia" din Pesta. Evolutia acestor doua teme ale operei lui Mihai Eminescu se imparte in doua etape. In prima etapa, Eminescu canta iubirea impartasita, speranta,ipostaze imaginare, visare spre momente tandre, asadar poeziile scrise in aceasta perioada au o structura asemanatoare si urmeaza acelasi scenariu. "Sentimentul iubirii" din aceasta perioada este permanent in comuniune cu natura, iar natura e intotdeauna in functie de simtamintele autorului si foarte adesea expresia starilor sufletesti traite de catre poet. In toate cazurile, natura este cadrul necesar pentru trairile poetului unde urma sa se desfasoare idila la care aspira. "Eul liric i-si cheama iubita in mijlocul naturii, care este primitoare si ocrotitoarea iubirii celor doi,un cadru bland,care contribuie la implinirea fericirii celor doi. In unele cazuri nici nu poti deosebi daca aceste poezii sant imnuri inchinate naturii sau iubirii. Cateva exemple de poezii din aceasta perioada ar fi: "Sara pe deal", "Dorinta", "Lacul", si altele.
Poezia "Sara pe deal"publicata la 1 iunie 1885 in revista "Convorbiri literare", este o idila cu accente de pastel, ce reprezinta o redactare din perioada tineretii, in care tema dragostei se impleteste cu cea a naturii, intr-o viziune optimista, plina de viata. Aceasta conceptie, potrivit careia natura este confident sau spatiu ocrotitor pentru om, este specifica romantismului, fiind intalnita si in lirica populara. Poetul romantic e fascinat de spectacolul naturii si gaseste asemanari intre propria viata si fenomenele acesteia.In poezia Eminescu, cadrul natural este insufletit, realizanduse o alternanta intre cele doua planuri; planul exterior, plin de calm, infatisat de tabloul inserarii si al noptii si planul interior, descris printr-o traire de intensitate crescanda, asteptandu-si iubita si imaginandu-si clipele de extaz.
Incepand cu titlul poeziei Eminescu sugereaza o atmosfera linistita, ocrotitoare, lucru realizat prin folosirea regionalismului "sara", [ Moldova ] care induce senzatia de "Doina lina,dulce,liniste, pace, muzicalitate. Specific poeziilor eminesciene este faptul ca sentimentul este exprimat cel mai adesea nu in mod direct, de catre eul liric, ci el este indus de tabloul natural, prin folosirea ca procedeu dominant al personificarii. Sentimentul trait la citirea poeziei e cel de liniste, de inaltare sufleteasca, de tihna. Atmosfera este usor melancolica si se realizeaza prin intermediul unor imagini auditive care au la baza personificarea: "buciumul suna cu jale", "apele plang", "Buciumul", "turmele", "stresine vechi","clopotul", personificari care induc imaginea asezarilor stravechi, a unui timp ancorat, suspendat, simboluri ale romanismului, ale vechimii, a spatiului original. In strofele urmatoare descrierea este mai dinamica, planul este predominant terestru, prezinta activitatea de la sfarsitul zilei prin dominanta imaginilor auditive. Ultimele strofe surprind mai ales planul interior, subliniindu-se nerabdarea indragostitului prin interjectia - "Ah". Formele de verbe la viitor, exprima faptul ca iubirea este impartasita si trairea bucuriei intalnirii este anticipata.
Tabloul natural eminescian se compune dintr-o serie de elemente naturale specifice, care devin motive ale liricii sale, dintre care intalnim aici luna, stelele, iar contemplarea cerului fiind o modalitate de a descrie sentimentul de aspirate catre absolut. In plus, folosindu-se de alternanta dintre planul exterior, al naturii, si planul interior, al trairii emotiei si asteptarea cu nerabdare, de anticiparea aparitiei iubitei, se realizeaza un fel de descriere idealizata a acesteia, tocmai pe baza alternantei – luna iubita, care sugereaza unicitatea, puritatea si ochii iubitei – stele, subliniidu-se ideea de stralucire, de frumusete:
"Luna pe cer trece-asa sfânta si clara,/Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara,/Stelele nasc umezi pe bolta senina".
Un alt element literar adesea intalnit in poeziile lui Eminescu este arborele preferat, teiul sau stejarul, insa in aceasta poezie apare salcamul, care devine centrul atentiei, locul in care cei doi indragostiti se vor intalni. Specific felului in care apar motivele poetice in lirica eminesciana, si de altfel in toata lirica ce apartine romantismului este acela ca ele sunt prezentate fara o ierarhizare, sunt alaturate de obicei prin coordonare, ceea ce creaza impresia de spatiu intins, asociat cu intensitatea trairii sentimentelor.
Dealtfel conceptia exprimata in mod direct la finalul poeziei, printr-o intrebare retorica, confirma starea de
exaltare a trairii sentimentelor.
"Astfel de noapte bogata,/Cine pe ea n-ar da viata lui toata?",
Pentruca romanticul este nepasator fata de propriul destin, gata sa se sacrifice pentru implinirea unui ideal, si acesta poate fi cel al dragostei.Comuniunea dintre natura si iubire, este perfecta in poezia "Sara pe deal".
Cea dea doua perioada a operei lui Eminescu infatiseaza iubirea tradata, neampartasita, in care poetul singur si dezamagit cauta explicatii si este caracterizata printr-o
stare de tristete fara margini, in care nu-si gasesta linistea. Timpul se aseaza, in straturi, peste amintirea iubitei pierdute, natura i-si pierde din stralucirea si semnificatia de alta data, culorile palesc.
Arar mai rasuna din inchipuire cat un ecou al vechii increderii in iubirea care altadata i-i lumina viata. Dar, in general, tot mai obosit si mai dezamagit de loviturile vietiii si de neantelegearea societatii contemporane lui, poetul da glas unor noi armonii poetice, de profunzime, din ce in ce mai triste in care predomina sentimentul de renuntare. Pentru el, iubirea tine trecut si amintirea ei ca si a chipului iubitei sant insotite de o nespusa suferinta. Din aceasta cauza se petrece o concentrare a imaginii, o stilizare si o fixare de contururi apasatoare. Codrul nu mai are acel farmec de odinioara, ambundenta de lumini, culori si parfumuri din tinerete, ci se reduce la doua-trei elemente. Luminile se sting, culorile palesc.
Acestei perioade i-i corespund poezii ca: "De câte ori, iubito,..", "S-a dus amorul...", "Cand amintirile...", "Pe langa plopii fara sot..." etc.
Plopul, considera G. Calinescu, este un "copac elastic si orasenesc", ce "da amintirilor o miscare lenta", identificata in tonul de romanta al poeziei "Pe langa plopii fara sot...", \ aparuta in revista "Familia" in 1883. In "Dictionarul de simboluri" al lui Jean Chevalier si al lui Alain Gheerbrant, plopul e considerat un copac asociat "durerii, sacrificiilor si lacrimilor", simbolizand "fortele regresive ale naturii, amintirea mai mult decat speranta, timpul trecut mai mult decat viitorul renasterilor". In mod intamplator sau dintr-o simbolistica autentica, perceputa in termenii ei definitorii, Eminescu inscrie ideatia poeziei in acesti termeni semnificativi. "Pe langa plopii fara sot..." e o poezie a tristetii, a destramarii iubirii, a pierderii sperantelor in dragoste ca sentiment inaltator. Poezia "Pe langa Plopii fara sot", descrie, intr-o prima secventa de doua strofe, o poveste de dragoste si intensitatea sentimentelor poetului:
"Pe lânga plopii fara sot/Adesea am trecut,/ Ma cunosteau vecinii toti,/Tu nu m-ai cunoscut.La geamul tau ce stralucea,/Privii atât de des;/O lume toata-ntelegea
Tu nu m-ai inteles."
Inca de aici, poezia se construeste pe temeiul gradatiei ascendente, al amplificarii, pe de o parte, a dragostei poetului, pe de alta, un paralelism perfect, a faptului ca nu este inteles de fiinta adorata, care rateaza sansa unei mari iubiri. Semnificativ este spatiul in care se consuma sentimentul erotic. Nu ne aflam in mijlocul naturii, si a codrului protector, cu proiectia trairilor lirice la scara cosmica, aici peisajul este citadin, conventional, el insusi inadecvat nemuritoarelor povesti de iubire. Femeia indragita se remarca mai ales prin absenta, intuinduse doar ideea ca se afla dincolo de un hotar impenetrabil, figurat mai intai, in peisaj, prin "plopii fara sot", apoi prin geamul "ce stralucea", ce nu dezvaluie, prin reflectare catre exterior, mai mult decat in sonetul "Stau in cerdacul tau...", nimic din atmosfera necunoscuta a interiorului, din intimitatea acestuia. In urmatoarele secvente, poezia capata o tonalitate intens meditativa, inaltandu-se la consideratii asupra metafizicii iubirii, cu sintagme in general cunoscute din alte poezii de dragoste. Poetul, ca substitutul sau genial din "Luceafarul", ar fi dorit "o soapta de raspuns", "o zi din viata", implinirea sublima chiar a unei singure clipe de iubire:
"O ora sa fi fost amici,/Sa ne iubim cu dor,/S-ascult de glasul gurii mici,/O ora, si sa mor."
Fiinta iubita insasi ar fi urcat in sfera superioara a astrilor, cum poetul o descrie astfel;"in calea timpilor ce vin/ O stea s-ar fi aprins", insemnand ca ar fi invins timpul ireversibil, dobandind trasaturile ideale ale arhetipului feminin.
"Un chip de-a pururi adorat/Cum nu mai au perechi,/Acele zâne ce strbat,Din timpurile vechi."
Punctul culminant al sentimentului, in acelasi timp punctul cel mai inalt al gradatiei, care ia de acum o linie descendenta, se justifica printr-o iubire ce angajeaza, in sens mitic, toate generatiile de stramosi, intreaga mostenire genealogica a speciei:
"Caci te iubeam cu ochi pagani,/Si plini de suferinti,/Ce mi-i lasara din batrani,/Parintii din parinti."
Intoarcerea la prezent, la real, destrama intregul miraj al iubirii, si o coboara din spatiul idealitatii:
"Caci azi le semeni tuturor,/La umblet si la port,/Si te privesc nepasator,/C-un rece ochi de mort."
Clipa astrala a marii iubiri nepamantene, a fost risipita definitiv.Iubita lui nu s-a ridicat la nivelul asteptarii si trairii poetului:
"Tu trebuia sa te cuprinzi/De acel farmec sfant,/Si noaptea candela s-aprinzi,/Iubirii pe pamant."
Mereu ingemanate, natura si iubirea se contopesc intr-o singura tema in care spatiul poetic primeste valoare filosofica si este caracterizata prin emotii puternice si sentimente profunde. Desi sunt aproape inseparabile, fiecare dintre aceste doua teme comporta o suita de motive, semnificatii si ipostaze proprii. Cultivarea cu predilectie a simbolurilor iubirii si naturii este unul dintre elementele decisive in integrarea liricii eminesciene in curentul romantic literar.
In concluzie, lirica erotica eminesciana cuprinde doua faze distincte ale creatiei, privind exprimarea sentimentului de dragoste. O prima faza, cea optimista, ilustreaza postura fericita, de implinire a iubirii, momentele fericite se asociaza unui cadru natural, aflat in deplina armonie cu starile sufletesti ale poetului "Dorinta", "Lacul", "Sara pe deal". A doua etapa a liricii Eminesciene se defineste prin accente filosofice a sentimentului de iubire, ceea ce da creatiilor sale din aceasta perioada, o nuanta de scepticism, dezamagire si un sentiment de profunda tristete a poetului, aflat mereu in cautarea idealului de iubire.
|
|
