|
Acasa » REFERATE » TOMA ALIMOS REFERAT
TOMA ALIMOS REFERAT
Referat balada "Toma Alimos "
Ideea poetică centrală din această frumoasă baladă voinicească vine să ilustreze o concepţie morală înaltă, caracteristică tuturor timpurilor, prezentă în toate marile şi micile epopei eroice, de la "Iliada" si "Odiseea" pînă la romanele moderne de aventuri, filmele haiduceşti sau western. Ea răspunde instinctului nostru romantic, firii omeneşti ce înclină întotdeauna să admire bărbăţia, frumuseţea fizică şi morală a speţei, opuse urîţeniei, poltroneriei şi laşităţii. Din acest punct de vedere, etic şi estetic totodată, este aproape indiferentâ situarea în timpul istoric a întâmplării, de altfel greu de fixat, dată fiind vechimea cântecului şi numeroasele suprapuneri de motive.
Mai nouă întrucîtva decît cea din păstorească Mioriţă, ea ar putea data din epoca destrămării orînduirii bazată pe proprietatea în devălmăşie a pămîntului şi a începuturilor feudalismului. Cîntecul bătrînesc, cules pentru prima dată de Vasile Alecsandri, nu este însă o imagine "analitică" a cauzelor care determină comportamentul moral al oamenilor în împrejurări ce au fost, fără îndoială, mult mai complexe. A le căuta neapărat, a pune adică accentul în primul rînd şi cum s-a făcut uneori, numai pe caracterul social al baladei, este o greşeală ce ar avea consecinţe nedorite în planul evaluării estetice. Ar însemna să introducem o cazuistică nepotrivită în analiza unei reprezentări de artă prin excelenţă sintetică.
Poetul anonim se supune total legilor interne ale speciei şi procedează, ca să spunem aşa "schematic", atribuind eroului "pozitiv" toate calităţile, iar celui negativ toate defectele : Haiducul (în alte variante boierul) Toma Alimoş, este "'nalt la stat, mare la sfat şi viteaz cum n-a mai stat", iubeşte natura, închina "ulmilor şi fagilor", caută prietenia şi tovărăşia voioasă la petrecere. Manea, dimpotrivă, el "slutul si urîtul", "grosul şi-arţăgosul", insul în căre s-a trezit instinctul de proprietate. El cere seamă pentru încălcarea moşiilor al căror stăpîn s-a făcut:
— "D-alei, Toma Alimoş,/ haiduc din ţara de jos,/ 'nalt la stat,/ mare la sfat/ pe la mine ce-ai cătat?/ Copile mi-ai înşelat/, florile/ mi le-ai călcat,/ apele
mi-ai tulburat,/livezi/verzi/mi-ai încurcat,/păduri/mari/ mi-ai dărîmat/Ia să-mi dai tu mic seamă,/ia să-mi dai pe murgul vamă."
Simplu de tot, printr-un gest epic ea de cronicar, e notat şi momentul culminant al acţiunii, cînd Toma, invocînd pacea şi. întinzînd plosca adversarului să bea, este atacat mişeleşte:
"Manea stînga/şi-ntindea/să ia plosca,/şi să bea,/iar cu dreapta/ce-mi facea?/ Paloş mic că răsucea,/pîntecele i-atingea,/maţele i le vărsa/şi pe cal încălica,/şi fugea, nene, fugea,/vitejia/cu fuga!"
In cea de a doua mişcare a naraţiunii, eroul este pus să ucidă pe laşul asasin, neapărat bărbăteşte :
"Maneo, Maneb, fiară rea,/vitejia ţi-e fuga,/că, de m-ai junghiat hoţeşte,/mi-ai fugit şi mişeleşte./Ia mai stai ca să-ţi vorbesc,/pagubele să-ţi plătesc,/pagubele cu tăişul,
faptele/cu ascuţişul!/Bine vorba nu sfarşea,/murguleţu-şi repezea/şi cu sete mi-llovea;/capu-n pulbere-i cădea,/iar cu trupul sus pe şea,/ calu-n/lume se ducea."
Elementul miraculos, vorbirea haiducului cu calul, şi cel cvasimiraculos, tăria de a-şi aduna maţele vărsate, a se încinge cu braul pe deasupra [în alte variante, a-şi coase rana cu aţă] şi a supravieţui pînă, la pedepsirea răului, vin din contaminările cu basmul : Toma al lui Moş sau Alimoş [prin simplificare prozodică], este şi un Făt-Frumos, mai dramatic însă, mai real, posibil ca existenţă istorică. De ar fi fost rămasă la atît, la simpla povestire a faptului, balada ar fi fost lipsită de valoare poetică. Insă, ca în toate producţiile folclorice ale genului, schema epică vine să fie învăluită de aura lirică afectivă, mai accentuată la începutul şi la sfîrşitul poemului. Cîntecul debutează cu un tablou-preludiu constituit din linii şî culori de o mare simplital punctat de melodia simplă de tot a versului, prin excelenţă oral. Ca să fie pe deplin simţită şi înţeleasă, poezia se cere recitată, nu însă actoriceşte, ci cu acea solemnitate specifică rapsozilor populari care se acompaniază la cobză ori la cimpoi. Abia atunci, "cantate", anume "banalităţi", cum ar fi acel "frumos capul mi-i tăia", devin poetice. Folcloriştii au demonstrat că de fapt în vechime baladele se produceau ca spectacol.
Haiducul sade pe o cîmpie verde, la poalele unui munte, lîngă un puţ, iar murgul, "priponit in priponite de argint" [pură sugestie de miracol poetic] paşte în preajmă-i. Ritmul este dat de alternanţa grupurilor de rime feminine cu cele masculine, impecabile, fericit stridente pe alocuri, prin cîte o asonantă ce da impresia netă ele mişcarea naturală a supunerii :
"Foicica fagului,/ la poalele muntelui,/ muntelui Pleşuvului,/ /în mijlocul cîmpului,/ la puţul porumbului,/ pe cîmpia verde,'ntinsă/ şi de cetine cuprinsă,/ sade Toma Alimoş,/ haiduc din ţara de jos,/'nalt la stat, /mare la sfat/ şi viteaz cum n-a mai stat."
Arhaicul perfect compus "a stat" — cu sensul de "a fost" — nu realizează numai rima de rară fineţe şi de sugestie fonică în direcţia statuariei, dar se acordă pe deplin succesiunii genitivelor, de asemenea arhaice, ca pentru a contura tabloul cu o fermitate desăvârşită, ca la primitivii rafinaţi din epoca impresionismului. Sentimentul naturii apare astfel firesc. El se exprimă puternic, însă într-alt chip, prin comparaţie cu poeţii moderni,de obicei descriptivi. Ceea ce impresionează aici este mereu simplitatea solemnă a omului în faţa elementelor naturii. Solitudinea eroului, alta decît poza romantică obişnuită, implică acum explozia de viaţă: miracolul se produce prin "închinarea" în cinstea ulmilor şi fagilor, brazilor şi paltinilor, fratii voinicului:
"Inchinare-oi codrilor,/ulmilor/şi fagilor,/brazilor,
paltinilor,/că-mi sînt mie frăţiori/de poteri ascunzători."
In final, după consumarea, nucleului epic propriu-zis, motivul naturii apare din nou, rotunjind şi echilibrând compunerea. Intins pe pat de "fînişor", în groapa pe care i-o
sapă calul, cu flori sădite la cap şi la picioare, haiducul este jelit de acelaşi codru fratern:
"D-alelei, murguţule,/Sapă-mi groapa din picior/ Şi-mi aşterne fînişor, Iar la cap şi la picioare/ Pune-mi, pune-mi cîte-o floare,/la cap floare/de bujor/ să mi-o ia mândra cu dor/la picioare/busuioc,/ să mă plîngă mai cu foc/ Murgul jalnic rîncheza,/ cu copita că-mi săpa,/ groapă mică că-i făcea/, fînişor îi aşternea,/floricele că-i sădea,/
cu trei lacrămi le stropea."
De tot interesul este să constatăm cum motivul sădirii de plante şi flori la mormînt are ecouri în poezia cultă de cea mai pură esenţă, odată cu ceea ce am putea numi
discreţia în suferinţă. [Bocetul nu presupune "pîraie de lacrimi", ca în lamentaţiile lui Conachi.] Aşa se întîmplă la Emineseu în "Mai am un singur dor" şi în "O, mamă..." unde, ca şi în finalul baladei "Toma Alimoş",lacrimile se varsă "ritualic" — de unde forţa poetică a simbolului — numai pentru a uda plantele sădite pe mormînt.
In sfîrşit, trebuie remarcat că structurarea compoziţională a baladei se realizează prin prevenirea în chip de leit-motiv a fragmentelor celor mai izbutite din punctul devedere al
fluenţei prozodice. Portretul haiducului:
"Toma Alimoş/haiduc din ţara de jos,/'nalt la stat,
mare la sfat,/şi viteaz cum n-a mai stat,"
apare prima dată în prezentarea generică a rapsodului — în stil indirect" — şi a doua oară în adresarea lui Manea, fără ultimul vers ["-şi viteaz cum n-a mai stat"], nepotrivit în
cazul acesta. Insă avem toate motivele să bănuim că poetul popular [sau, în tot cazul, recitatorul] este foarte putin atent la înţelesul cuvintelor, la ceea ce — raportînd totul
spre pasajul în chestiune — am putea numi "caracterizarea personajului prin limbaj". Manea portretizează pe Toma Alimoş ca toată lumea, cu toate că-i este duşman, într-atît de tiranic lucrează tiparul folcloric asupra spiritului creatorului dar şi asupra contemplatorului operei, în cele din urmă. Schimbînd ceea ce trebuie schimbat, o situaţie
asemănătoare aflăm în opera lui Creangă, unde toate personajele vorbesc ca autorul lor, în instanţă ultimă. Consideraţiile de acest fel ar duce prea departe discuţia:
ot ceea ce am voit să observăm este că şi în balada "Toma Alimoş" eposul tinde să se convertească în "recitativ liric". Un alt fragment, de o perfecţiune prozodică absolută, este
acela care vorbeşte de consonanţa dintre sufletul omenesc şi natură, revenind de trei ori, la intervale egale, pe parcursul baladei, ultima dată ca un acord solemn, în chip
de omagiu adus morţii eroului :
"Codrul se cutremura,/ ulmi şi brazi/ se clătina,/fagi şi paltini se pleca/ fruntea de i-o săruta/ şi cu freamăt îl plîngea."
Solemnitatea, altfel spus: "apoteoza în moarte, mai accentuată parcă în "Toma Alimoş" decît în "Mioriţa", deşi fără vibraţia lirică de acolo totuşi, este susţinută şi de accentul trohaic sub care sînt puse cuvintele "cheie" din pasajul citat mai sus: "co-drul", "ulmi şi, fagi" şi, "frun-tea" — toate substantive [trei cu rol de subiect, unul cu rol de complement drept]. Timp în care rima [monorima] bate insistent pe ultima silabă şl este exprimată prin predicate verbale la imperfect: "cutremura", "clătina", "pleca", "săruta", "plîngea". De adăugat că semantica verbală personifică aproape pe nesimţite şi astfel prosopopeea naturii se produce ca de la sine.
|
|
