|
Acasa » REFERATE » UMBRA LUI MIRCEA LA COZIA
UMBRA LUI MIRCEA LA COZIA
Referat "Umbra lui Mircea la Cozia" de Grigore Alexandrescu
Ca si "Trecutul", "La Mînaslirea Dealul", "Rasaritul lunii", "La Tismana", "Mormintele", "La Dragasani" sau "Adio", "La Tîrgoviste", "Umbra lui Mircea La Cozia" face parte din ciclul compunerilor romantice ale lui Grigore Alexandrescu. In spiritul ideilor pasoptiste, poetul evoca trecutul de marire cu scopul de a înflacara inimile contemporanilor sai pentru cauza libertatii si independentei nationale. Tema e frecventa la toti scriitorii vremii, de la Cîrlova pîna la Vasile Alecsandri si ea va forma obiectul preocuparii generatiilor urmatoare, Eminescu, Cosbuc, Sadoveanu.
In vara anului 1842, împreuna cu prietenul sau Ion Ghica, Grigore Alexandrescu face o calatorie la mînastirile din Oltenia. Dupa cum reiese din Memorialul acestei calatorii, poezia în discutie ar fi fost compusa chiar la Cozia, unde se si afla mormîntul marelui domn, într-o noapte romantica, pe cînd poetul contempla inspirat muntii negri si valea Oltului, dîntr-un turn al mînastirii. A fost publicata însa abia la 7 mai 1844, în revista "Propasirea", editata la Iasi de Miliail Kogalniceanu.
Poezia începe solemn, într-un vers amplu înstrunat, de o muzicalitate îndelung si amanuntit studiata, cu cezura larga, necesara risipirii ecourilor. Este momentul meditatiei romantice, al solitudinii în cadrul naturii si al noptii. Sonurile care predomina sînt — în consecinta — cele minore si grave, surdinizate prin vocalele închise, între care mai frecventa este "u", pusa sub accent prelungit:
"Ale turnurilor umbre, peste unde stau culcate;/ Câtre tarmul dimpotriva se întind, se prelungesc,"
alternînd cu vocala cea mai deschisa — a — pentru contrast :
"S-ale valurilor mîndre generatii spumegate/ Zidul vechi al mînastirii în cadenta îl izbesc."
Impresionanta este personificarea valurilor Oltului, vazute ca niste "generatii", sugerînd ideea vesnicei deveniri istorice si, totodata, a permanentei. De asemeni, noaptea e închipuita ca o himera neagra, vie, miscatoare, iesind "dintr-o pestera, din rîpa" împresurînd totul cu mantia ei întunecata :
"Dintr-o pestera, din rîpa. noaptea iese, ma-mpresoara."
Acum este ora propice nalucirilor si fantomele ies din morminte. Motivul e de tip preromantic, cu puncte de plecare în englezii Gray, Young si Ossian-Machperson, cunoscuti la noi înainte de Grigore Alexandrescu, prin traduceri franceze si rusesti. Fantomele, "chipuri negre", coboara de pe muchii de stînca sub forma unui fluid misterios ce patrunde fiinta celor vii, "ca prin vine un fiori", facînd sa se miste "muschiul zidului". La aparitia lui Mircea, hamletiana, pura proiectie a eului subiectiv al poetului, elementele naturii se cutremura :
"Rîul înapoi se trage... muntii vîrful îsi clatesc."
In jurul fantomei voievodului, iesind din mormînt înarmat si cu coroana pe cap, se aduna taberile de osti de altadata. Glasu-i, "repetat din stînca-n stînca", are un ecou prelung, preluat de apele Oltului si purtat pîna la Dunare si la Mare, pîna unde se întindeau pe atunci hotarele Tarii Românesti:
"Mircea! îmi raspunde dealul; Mircea! Oltul repeteaza/ Acest sunet, acest nume valurile-l primesc;/ Unul altuia îi spune ; Dunarea se-nstiinteaza,/ S-ale ei spumate unde catre mare îl pornesc."
Poetul se prosterna în fata maretei umbre si vine a depune la mormîntu-i prinosul de recunostinta al contemporaneitatii. Mircea fusese aparatorul libertatii si realizase odinioara fapte rasunatoare, de necrezut în momentul de fata. Voievodul îi apare poietului ca un urias a carui armura n-ar putea-o purta urmasii becisnici:
"Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armura/ Ce un urias odata în razboaie a purtat;/ Greutatea ei ne-npasa, trece slaba-ne masura/ Ne-ndoim dac-asa oameni întru adevar au stat."
De remaract coloratura arhaica din finalul versului ultim : "întru adevar au stat". Fapt oarecum curios, însa perfect explicabil în contextul literaturii române din epoca de la 1848, romanticul Grigore Alexandrescu, admirator al trecutului, este totodata un artist si un gînditor care are neaparat în vedere prezentul si viitorul. In spirit rationalist, autorul satirelor, epistolelor si fabulelor gaseste totusi ca razboiul e "bici groaznic, care moartea îl iubeste". Fatal în evul de mijloc, el poate fi înlaturat în epoca moderna, cînd natiile "înfratiti prin stiinte si prin arte", pot afla "drumul slavei în gîndire si în pace". Este aici, constatabila în spatiul uneia si aceleiasi poezii, manifestarea unei trasaturi cu totul caracteristica operei lui Grigore Alexandrescu în general, ca de altfel întregii literaturi de la 1848: îmbinarea elementelor clasice cu cele romantice. Asa se explica introducerea gîndirii rationaliste în cadrul meditatiei romantice care este "Umbra lui Mircea la Cozia".
Poezia se încheie însa tot romantic. Din nou mantia noptii se întinde peste muntii din preajma, norii se aduna la apus, peste apele Oltului domneste întunericul de nepatruns si umbrele reintra în morminte. Cu un deosebit simt al echilibrului compozitional, poetul realizeaza finalul, rotund, prin reluarea motivului initial, ca într-o mica piesa simfonica :
"Lumea e în asteptare... turnurile cele-nalte/ Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jalesc;/ S-ale valurilor mîndre generatii spumegate/ Zidul vechi al mînastirii în cadenta îl izbesc."
Muzicalitatea poemului si, de aici, atmosfera de solemn mister în fata umbrelor trecutului voievodal este data, din punct de vedere prozodic, prin o anumit studiata succesiune a accentelor, constînd din alternarea dactilului cu iambul:
S-a-le-va-lu-ri-lor-imn-dre ,/ ge-ne-ra-tii-spu-mc-ga-te Zi-dul-vechi-al-mî-nas-ti-riâ/¦ în-ca-dcn-ta-îl-iz-besc.
ca si din alternarea rimei feminine cu cea masculina: nalte — spumegate, jalesc — izbesc s.a.m., ritmînd energic discursul liric si asezîndu-l în tipare de neclintit.
|
|
