|
Acasa » REFERATE » UN OM NACAJIT REFERAT
UN OM NACAJIT REFERAT
Referat "Un om nacajit" de Mihail Sadoveanu
Povestirea "Un om nacajit" face parte din ciclul Umbre (1920) si a fost publicata pentru prima data in Viata româneasca din 1914. Mentionarea datei la care a aparut este necesara deoarece bucata apartine perioade din creatia lui Sadoveanu caracterizata, în general, prin compasiune pentru cei exploatati si umiliti. Atitudinea aceasta va ramînea constanta pe întregul parcurs al creatiei sadoveniene. In viziunea scriitorului se va largi considerabil în epoca dintre cele doua razboaie, în sensul ca ea va imbratisa sectoare din ce în ce mai largi din viata poporului nostru privita în timp si spatiu, concretizata în creatii mai ample, precum "Baltagul" si seria romane istorice, "Neamul Soimarestilor", "Zodia cancerului", "Fratii Jderi" si altele.
In centrul relatarii sta figura lui Niculaes, baiat mai mic al lui Dumitru Onisor, iesit într-o primavara cu cele sase mioare ale lui în lunca Siretului.Dupa cum indica si titlul, accentul caracterologic e pus pe maturizarea dureros de precoce a copilului de numai opt ani. Lucrul se poate vedea din comportament, din vorbire si gesturi. "Omul cel necajit — arata scriitorul — "ridica spre mine ochi tristi învaluiti ca-ntr-o umbra cenusie", are glasul "moale în care parca suna o suferinta timpurie", vorbeste "cu seriozitate si cu durere, ca un om mare", rezemîndu-se în bat "ca ciobanii". Necazul lui "era adînc si serios", la mijloc fiind mustrarile si chiar bataile din partea "tatucai", un om cam hapsîn, necajit si el din cauza saraciei, luptandu-se din greu cu viata, în urma mortii sotiei care îl lasase cu o casa de copii. Iarna fusese grea si o parte din oi pierise, ramanand numai cele sase, din care una urma sa cada si ea. Povestitorul însusi, alias scriitorul, devine grav în convorbirea cu copilul: " — Si v-au murit multe, bre Niculaes ? — Multe... raspunse el grav, rezemandu-se înaintea mea în bat, ca ciobanii. Tatuca într-una blastama si suduie cand cade cate-o oaie; -ma mai bate si pe mine cateodata ; dar parca eu ce-s vinovat ? Acu, azi, mi s-a întamplat alta. Cand ieseam din sat, a trecut unul repede cu caruta si mi-a palit o oaie. A dat-o jos. Acum abia umbla si abia sufla. Are sa se duca si asta."
In general, începând cu unele bucati de proza ale lui Vlahuta, dar mai ales cu scriitorii de la "Contemporanul" ca si de la celelalte publicatii influentate de miscarea socialista de la noi, catre sfarsitul secolului trecut, literatura de compasiune pentru viata celor multi si obiditi este foarte abundenta. C. Miile, Sofia Nadejde, Paul Bujor, Spiridon Popescu si altii, mai ales cei grupati apoi în jurul revistei "Viata româneasca" sunt dintre acestia. Sadoveanu se apropie de ei dar, în acelasi timp, se diferentiaza net, în sensul ca realismul prozei sale se îmbina cu un lirism înalt, de pura esenta uneori, prin sondajul adanc al sufletului omenesc si prin o anume participare subiectiva a prozatorului însusi la viata oamenilor despre care ne vorbeste. In cazul de fata, bunaoara, ni se releva viata grea a taranilor din vechiul regim: copii numerosi, pamant putin, conditii grele de munca, totul ducand la un fel de împietrire a sufletelor, cum se deduce indirect despre tatal lui Niculaes. In acelasi timp însa se subliniaza licarirea de umanitate si de gingasie a sufletului copilului taran. Aflam ca mama îi murise si-i lasase în grija o mioara:
" — Apoi nu stii ? Eu n-am mama. A murit în postul Craciunului si ne-a lasat singuri. Acu n-are cine ma spala, n-are cine ma îngriji... n-are cine-mi spune o vorba buna... Într-o zi i-a fost rau, s-a pus în pat, s-a murit într-o duminca. Si-nainte de asta, m-a mangaiat asa pe frunte si mi-a spus ca-mi lasa mie mioara asta..."
Participarea afectiva a povestitorului se produce pe neasteptate, în momentul cand deducem ca mama copilului, Irina, îi era cunoscuta:
"Cu mama lui, Irina lui Avram, copilarisem în scoala si-mi aduceam aminte mai ales de ochii înecati de un val fumuriu: ochii ei îi avea si copilul. Fusese o fata vioaie si apriga, foarte frumoasa si cuminte."
Pe nesimtite, Irina cea moarta, devine, în cursul-povestirii, "Irina noastra":
"Acuma Irina noastra cea de odinioara murise; povestirea copilului îmi aduse aminte de toate cele de demult frumoase si pentru totdeauna pierdute. Murise, lasand sufletul ei cald si mintea ei bogata copilului, — care sta acum sub mesteceni la malul apei, vorbind cu oitele lui. Mormantul ei, ca al tuturor în tristele noastre tintirimuri, n-avea nici un semn si nici o floare si Onisor îsi ara ogorul nepasator, îngrijit numai de holda de maine. Amintirea Irinei noastre traia numai in copilul cel palid. Duiosia ei, întelepciunea ei si ceea ce era în sufletul ei vis, parca trecusera în maruntul meu tovaras de drum, în serile acelea singuratece de suferinta, cand amandoi sfatuiau cu ochii în lacrimi, s-afara bantuiau, cu chinuite plangeri, vifornitele iernii."
Duiosia si compasiunea sunt accentuate mult prin chipul cum copilul este pus sa vorbeasca mioarei bolnave:
" — Cum îti mai este ? Tot te doare ?... Oaia raspundea behaind usor si dulce.
— Sa nu mori, ca numai tu mi-ai ramas de la mama... îi zicea el încet."
Relatarea este cu atît mai plina de efect cu cat ceva mai înainte, Niculaes povestise împrejurarile în care îi murise mama:
" — Cand era mamuca bolnava, zise el într-un tarziu, eu, care eram cel mezin, stateam langa dansa, ca sa-i dau apa, cand îi era sete... Avea arsita mare. Eram singuri; ceilalti erau pe afara, dupa treburi. Si ea-mi spunea sa fiu cuminte dupa ce s-a duce ea, si s-acult pe tatuca. Si eu o întrebam asa: Unde-ai sa te duci mamuta ? Si ea-mi spunea : Apoi eu am sa mor, Niculaies, si tu sa nu spui la nimeni... Eu nu spuneam, dar tatuca stia si el asta si era suparat si tot trantea si izbea si întreba : Da' cat ai sa mai bolesti, mai fumeie ?"
Atata duiosie si compasiune ar fi sfarsit prin a nu mai interesa, esteticeste, pe cititorul nu întotdeauna dispus, cum se stie, a accepta tendinta nu îndeajuns de acoperita în arta. Prozatorul are atunci un instinct foarte sigur al talentului sau pe care îl pune numaidecat in functiune. Pe langa subiectivismul de care vorbeam, se adauga, aproape obligatoriu la Sadoveanu, elementul naturii în care durerea omeneasca, sentimentele, gingasia se rasfrang ca într-o oglinda a marelui mister, infinita. Omul matur, copilul cel necajit, ajuns tot atat de matur prin suferinta, micul card de oi, lunca Siretului, iarba frageda, florile primaverii formeaza un tablou al vietii dintotdeauna, de o mare poezie, cu totul specifica artei sadoveniene, aproape imposibil de imitat:
"El tresari si întoarse capul spre mine. Apoi tacu pana ajunseram la malul apei. Acolo gasiram alunii si cornii în floare. Toporasî violeti razbateau prin frunzele moarte; pitigoii si cintezoii cantau între muguri de mesteceni. Siretul venea învolburat, mare si tulbure, si trecea c-un fel de suparare parca pe sub dumbrava. Baiatul lui Onisor ramase privindu-l lung, pe cand oile, împrastiate în juruii, ciuguleau cu boturile lor miscatoare iarba marunta.
— Uite cocostarcii... zise el deodata cu un glas, parca ar fi vorbit tot tovaraselor lui.
Dincolo de mal, într-un smarc, umblau cu pasi rari cocostarci cu pliscuri portocalii. Apoi pe deasupra crangului trecu cu zbor suierator un card de rate"
|
|
