|
Acasa » REFERATE » UN OM S APLEACA PESTE MARGINE, REFERAT LUCIAN BLAGA
UN OM S APLEACA PESTE MARGINE, REFERAT LUCIAN BLAGA
Comentariu "Un om s-apleaca peste margine" lucian Blaga
M-aplec peste margine: nu stiu — e-a marii/ ori a bietului gîand ?/Sufletul îmi cade în adanc,/alunecand ca un inel/ dintr-un deget slabit de boala./Vino sfarsit, asterne cenusa pe lucruri./Nici o carare nu mai e lunga,/nici o chemare nu ma alunga./Vino sfarsit./Pe coate înca odata/ma mai ridic o schioapa de la pamant/si ascult./Apa bate-ntr-un tarm./Altceva nimic, nimic, nimic.
Poezia "Un om s-apleaca peste margine", face parte din volumul "In marea trecere", aparut in 1924, la Editura Radio Reclame Romania, Cluj. Odata cu "trecerea", discursul blagian descopera acum si tragismul limitelor, acea "margine" a eului, care îsi da seama ca nu mai poate comunica, nu-si mai poate adapa setea de absolut decat în limite foarte înguste si care îi sunt impuse din afara,iar incomunicarea înseamna sfarsit, moarte. In alta ordine de idei, "marginea" ar putea fi însusi semnul artificial prin care are loc procesul de mediere a realului, cuvantul, în cadrele caruia omul trebuie sa se mentina.
Zbaterea launtrica nu mai cunoaste elanurile de "dezmarginire", cosmosul nu mai e vazut ca un orizont nemarginit, sustinut auroral de bolta cereasca, ci ca un abis fara fund, ca un adanc insondabil, pe marginea caruia omul se apleaca tragic pentru a recepta un raspuns la întrebari inutile. In "geografia mitologica" a poetului, înaltul este înlocuit acum cu adancul. Aspiratia de cunoastere nu se mai petrece pe verticala ascensionala a sufletului, ci pe aceea coborâtoare a ghidului ("m-aplec"). Inaltarii îi urmeaza caderea : "Sufletul îmi cade-n adanc / alunecand ca un inel / dintr-un deget slabit de boala". Nunta pancosmica s-a destramat; logodna cu firea nu mai e posibila, si nici uniunea dintre sine si suflet. Apar noi simboluri ca: boala, cenusa, nimicul, tarmul, înlocuindu-le pe cele predominante în poezia de început: lumina, flacarile, floarea. Chemarea "vino, Lume, vin" este înlocuita cu "vino sfarsit, asterne cenusa pe lucruri". Fiinta jubilatoare, plina de elan, fie el si premeditat, apare acum mutilata, încercand fara folos un ultim zvacnet catre înalt: "Pe coate înca o data / ma mai ridic înca o schioapa de la pamant / si ascult". Atitudinea initiala nu s-a modificat; ea ramane aceeasi, de "ascultare", de asteptare a unui raspuns al iotului in marginit; raspunsul este însa opac si rece, sinonim cu nimicul, cu vidul comunicarii: "Apa bate-ntr-un tarm. / Altceva nimic, nimic, / nimic". Inca de la începutul poeziei este problematizat sentimentul limitei; poetul se zbate în dilema daca aceasta limita îi apartine ca neputinta funciara de cunoastere, sau apartine lumii însesi, adica obiectului cunoasterii: "M-aplec peste margine: nu stiu — e-a marii / ori a bietului gand ?"
Se observa, la o citire atenta, si o schimbare a accentului în versificatie. Desi versul ramâne cel liber, ca si pana acum, el nu mai are tendinta de acumulare a noi sintagme (ca în "Izvorul noptii" sau "Eu nu strivesc corola..."), ci tinde sa se închida. Poezia se fragmenteaza în "enunturi închise", circulare, iar versul tinde sa se reduca în final la un cuvant unic [în primele poezii blagiene tocmai finalul poemelor continea versul cel mai lung, iar unde nu se petrecea acest lucru, exista tendinta marcata de augmentare a enuntului pana la dimensiunile strofei sau chiar ale poemului]. In poezia de fata, ca si în altele ce apartin aceleiasi perioade, caracteristice sunt si finalurile de vers, alcatuite în majoritate din cuvinte monosilabice sau din cuvinte ce denumesc ele însele notiuni de limita sau de coborare, cum ar fi: "margine", "adanc", "boala", "sfarsit". "pamant", "tarm", "nimic".
Dilema ce se instituie în aceasta poezie si în general cu acest volum, este data de pendularea între suflet si gand, pendulare creatoare de tensiuni grave pentru prima data vizitand poezia lui Blaga si marcand-o în profunzime. "Boala" care roade acum elanurile, "optimismului" dionisiac nediferentiat este un efect al problematizarii survenite prin aparitia gandului diferentiator. Aparitia pudului da o miscare surda de eroziune, -de cernere si faramitare -a formelor solare manifestate pana acum doar ca prezenta în sine, fara tentatia autoreflectarii. Din zenitul "poemelor luminii" se percepe un sens de frângere catre nadir, de "cadere spre crepuscularitatea agonica: materia nu se mai identifica în dorinta vitala primordiala, ci se reduce la aspectul funerar insinuat de "cenusa" ce acopera lucrurile. Opozitia instaurata la scara întregii poezii este aceea fundamentala viata vs moarte. La nivel grafic goticul avantat al formelor initiale se arcuieste in agonia blanda a cupolei bizantine. In acest sens expresionismul se muta din retorica exterioara în substanta formelor de continut.
|
|
