|
Acasa » REFERATE » UNIVERSUL POETIC NICHITA STANESCU
UNIVERSUL POETIC NICHITA STANESCU
Universul poetic Nichita Stanescu, referat romana
Primul volum de poezii, "Sensul iubirii", anunta un univers diafan, o poetica a translucidului, a adolescentinului cantec de "izbanda" a sunetului si a luminii. Tema este "iesirea din somn", nasterea intr-o noua dimensiune a materiei. Motivul fundamental este cel al "rasaritului": "Soarele salta din lucruri, strigand/clatina muchiile surde si grave" (O calarire in zori).
Zborul devine mai indraznet o data cu al doilea volum, "O viziune a sentimentelor". Imaginile imprumuta din frenezia Erosului, dinamica este o continua "miscare in sus" (motiv intens exploatat), trairea este o "betie alba a simturilor". Comunicarile sunt neasteptate, rasturnarile de perspective se succed cu repeziciuni ametitoare: poetul constientizeaza "intamplari" unice (ale fiintei sale). Desi tema principala este dragostea, totusi esenta filozofica grava a gandirii sale poetice razbate dincolo de starea "de imponderabilitate" pe care o transmite initial versul: "Mainile mele sunt indragostite,/ vai, gura mea te iubeste,/si iata, m-am trezit/ ca lucrurile sunt atat de aproape de mine,/ incat abia pot merge printre ele/fara sa ma ranesc. " (Varsta de aur a dragostei).
In 1965 apare volumul "Dreptul la timp". Titlul anunta o schimbare de tonalitate si impune o alta tema: perceperea dureroasa a "timpului". Lirismul depaseste exuberanta juvenila, se interiorizeaza, vehiculeaza concepte. Durerea este "o definitie afectiva a timpului". Apare imaginea unui cuplu inedit: El, Creatorul, "marea absenta" este "Timpul", "femeia", "Galateea", este Opera. Poetul este preocupat de desfacerea si refacerea cosmosului. Sprijinit in zborul sau "pe sunet", acest "inger" dematerializeaza sau corporalizeaza Universul. Se construieste in acest volum infrastructura "cosmogoniei" lui Nichita Stanescu, reluata si dezvoltata in volumele de mai tarziu (11 Elegii, Alfa, Laus Ptolemaei).
1966 este anul care ii asigura pozitia de varf in ierarhia valorilor poetice romanesti, cu volumul 11 Elegii. Desi este alcatuit din fragmente de poem, reluate si completate periodic, volumul este "cel mai unitar si, in sens filozofic, mai dogmatic al lui Nichita Stanescu, hotarat sa dea, acum, o viziune coerent demonstrativa despre filozofia sa lirica" (Eugen Simion, Scriitori romani de azi, I). Elegiile (douasprezece, in editiile revizuite) sunt "definitii" filozofico-lirice ale unor concepte fundamentale ale existentei poetice. Poetul atinge modelele clasice in formulari: "El incepe cu sine si se sfarseste/ cu sine./... / Totul e inversul totului" (intaia elegie).
In elegia a zecea, considerata cea mai "profunda sub raport liric" se dezvaluie, programatic, cauza "suferintei" poetului: imposibilitatea de a materializa imaterialul; "Dar eu sunt bolnav. Sunt bolnav/ de ceva intre auz si vedere,/ de un fel de ochi, de un fel de ureche/ neinventata de ere."
Ideile din acest volum de rascruce vor fi reluate si in "Obiecte cosmice" (initial "Alfa"), "Oul" si Sfera". Tema "cuvantului si a necuvantului" este sustinuta de obsesia mitului creatiei. Totul se reorganizeaza in ordinea dictata de sunet "pe zigzaguri de lumina si de tunet" (Alt cantec). Revin in memoria poetica ritmurile "nuntilor necesare" barbiene, dar intr-o limba "poezeasca" complet noua, stanesciana. In "Laus Ptolemaei" cele doua cai de cunoastere - poezia si matematica - tind a fi readuse la limbajul unic, initial si initiatic; refacerea simbolurilor este tema principala a acestui volum.
O noua cosmogonie se naste, in cerc inchis cu legi care se intorc impotriva cuvintelor si a poetului in volumul "Necuvintele": "Orice cuvant e un sfarsit,/ orice cuvant din orice limba este un strigat/ de moarte". Pentru o clipa poetul este infrant de propriul eu: "Nu pot sa-naintez niciunde./ De la eu la eu, distanta/ e acoperita de moarte."
Esentiala in acest volum este perspectiva, "privirea din afara" a lucrurilor, intr-o intentie noua de stapanire a universului. Poezia este aici "ochiul care plange/.../ lacrima celui care trebuie sa fie fericit."
Intoarcerea la "dulcele stil clasic" (1970) pare un joc pe care poetul stapan pe arta sa si-l ingaduie. Rafinarea expresiei pare scop in sine.
In multe din poemele incluse in volumele care urmeaza, poetul reia, ca intr-un ritual, jocul "de-a cuvintele": "Belgradul in cinci prieteni", "Maretia frigului".
Concluzia sa, dupa un periplu analitic in lumea cuvintelor (deasupra si sub linia zero), este ca "Poezia nu se scrie cu cuvinte". Poezia este o stare de "criza" si de liniste autocontemplativa, simultan, careia i-"ar trebui un cantec incapator, precum..." (Timbru). Aventura cunoasterii la Nichita Stanescu sfarseste in "aproximare", ca la toate marile spirite, pentru a porni oricand intr-o noua cautare.
|
|
